www.cenad.ro

  În perioada dualismului austro-ungar, şcoala românească din comitatul Timiş a fost un factor de conservare şi afirmare a identităţii naţionale, iar evoluţia ei a urmat cu consecvenţă aceste deziderate.1 Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, destinele şcolii româneşti bănăţene s-au intersectat cu cele ale bisericii. Confesionalizarea nu a însemnat însă înstrăinarea şcolii de idealul său formativ în sens naţional, căci, pătruns de semnificaţia misiunii sale,  care depăşea sfera religios-morală, confesionalul a însemnat din ce în ce mai puţin confesional şi din ce în ce mai mult naţional.2   Dacă în plan spiritual românii bănăţeni n-au putut fi convertiţi spre a-şi nega fiinţa etnică, în plan politic idealul lor de autonomie va fi mai uşor de eludat, pentru că nu forţa dreptului, ci dreptul forţei le guverna destinul. La 27 decembrie 1860, Curtea Imperială de la Viena decidea încorporarea Banatului la Ungaria. Din anul 1861, Timişul redevine comitat, fiind condus de un comite, secondat de un vicecomite.3  Teritoriul comitatului era divizat în cercuri, iar cercurile în notariate, dacă comunele erau mari, şi în cercuri notariale, dacă comunele erau mici.4 Cercurile erau conduse de prim-pretori şi pretori, care îi aveau sub directa autoritate pe primari şi notari.5 Arondarea teritorială biseri-cească era diferită de cea oficial-statală, iar şcoala româ-nească, chiar dacă va fi fost sub controlul nemijlocit al autorităţilor bisericeşti, a avut de suportat şi ingerinţe ale administraţiei politice în viaţa sa internă.   Prin Ordinul 67.343 din 15 ianuarie 1862 al Consiliului Regesc Maghiar, şcolile poporale timişene devin şcoli con-fesionale şi sunt puse sub autoritatea bisericii ortodoxe.6 Episcopii erau investiţi cu inspecţia supremă a şcolilor din dieceze, protopopii deveneau inspectori districtuali în aria teritorială a protopopiatelor, iar parohii deveneau inspectori şcolari locali. La nivelul fiecărei localităţi, se alegea şi un inspector mirean. Circulara din  15 martie 1862 stabilea  concret atribuţiile acestora.7 În calitate de inspector al  şcolii (director local), preotul locului avea următoarele responsa-bilităţi: să controleze respectarea legilor şi reglementărilor şcolare, să urmărească modul cum învăţătorul îşi îndepli-neşte atribuţiile profesionale, să medieze potenţialele con-flicte ivite între învăţător şi comunitate, să convingă părinţii de importanţa instruirii instituţionalizate şi de necesitatea  frecventării cursurilor şcolare, să ia măsuri care să asigure achitarea obligaţiilor comunităţii faţă de şcoală şi faţă de învăţător. Inspectorul mirean avea în atenţie frecvenţa şco-lară, achitarea la termen a salariului învăţătoresc, ordinea şi igiena localului şcolar. În calitate de inspector districtual, protopopul îi controla în primul rând pe parohi, pentru a constata dacă îşi îndeplinesc într-un mod corespunzător  atribuţiile de directori locali şi de propunători ai religiei în şcoală. În raport cu învăţătorii, inspectorii districtuali erau preocupaţi de eficienţa metodei de predare a cuno-ştinţelor, de îndeplinirea prevederilor regulamentare şi totodată se interesau de purtarea morală a acestora. Controlul comunelor bisericeşti îi oferea protopopului informaţii despre măsurile luate pentru asigurarea frec-venţei şcolare, achitarea la timp a salariilor învăţătoreşti, calitatea localurilor de şcoală şi a mobilierului necesar.8   Prin Intimatul Consiliului Regesc Maghiar din 10 de-cembrie 1862, nr. 88.914, şcolile fundamentale deveneau şcoli triviale cu trei clase, cu o programă care să le permită elevilor doritori trecerea în a patra clasă capitală. Planul de învăţământ al şcolilor elementare prevedea studiul religiei, al limbii (citirea, gramatica, ortografia şi stilistica sau compunerea), scrisoarea frumoasă (caligrafia), socoata (aritmetica) şi cântarea bisericească. O serie de ordine ulterioare accentuau pregătirea practică a elevilor.9   Devenind confesionale, şcolile poporale româneşti din comitatul Timiş au intrat sub controlul episcopilor sârbi.10 Dependenţa bisericească a românilor ortodocşi faţă de ierarhia sârbească data încă din secolul al XVII-lea. La sfârşitul acestui veac, împăratul habsburg Leopold I în-cearcă să obţină sprijinul populaţiei creştine balcanice pentru înlăturarea dominaţiei otomane din zonă. Patriarhul de Ipek – Arsenie al III-lea Cernoevici – trece de partea austriecilor, iar în schimb primeşte recunoaşterea autori-tăţii sale asupra tuturor bisericilor ortodoxe din monarhia habsburgică, certificată prin Diploma Leopoldină din 21 august 1690. De teama repercusiunilor otomane, patriarhul s-a refugiat la Carlovitz, unde şi-a stabilit reşedinţa oficială. Încorporarea Banatului la Imperiul Habsburgic, în anul 1718, are printre consecinţe şi subordonarea bisericii ortodoxe a acestei provincii faţă de ierarhia sârbească de la Carlovitz. Pe teritoriul Banatului au fost organizate trei Episcopate : Timişoara, Arad şi Vârşeţ (cu reşedinţa la Caransebeş), conduse de ierarhi sârbi.11 Dependenţa bisericească faţă de Patriarhia de la Carlovitz a dat acestei provincii o fiziono-mie spirituală deosebită de a celorlalte provincii româneşti. Şcoala românească s-a interferat cu cea sârbească, a evoluat alături de aceasta, dar nu şi-a trădat misiunea de pavăză a naţionalităţii româneşti. Au existat episcopi şi diriguitori ai învăţământului care, deşi erau de naţionalitate sârbă, s-au implicat în egală măsură în devenirea calitativă a şcoli-lor sârbeşti şi româneşti. Această atitudine pozitivă este elocvent ilustrată prin Teodor Iancovici 12, care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi-a dobândit merite in-contestabile, prin competenţa şi devotamentul dovedit în calitate de organizator al învăţământului din partea civilă a Banatului.13 Din păcate, există şi reversul acestei situaţii: au fost episcopi şi directori districtuali de învăţământ sârbi care au neglijat naţiunea română şi nu au încurajat existenţa şi propăşirea şcolilor româneşti.14 Cum episcopii din Timi-şoara şi preoţii din parohiile mixte, aproape toţi erau sârbi sau sârbizaţi, în marea lor majoritate se străduiau să-şi sârbizeze credincioşii, atât prin intermediul bisericii, cât şi prin intermediul şcolii, unde limba sârbă era dominantă.15 Desigur că românii bănăţeni nu au rămas insensibili la aceste încercări de deznaţionalizare, iar unii dintre fruntaşii lor politici au ajuns să considere emanciparea de sub ierarhia sârbească drept obiectiv major al luptei naţionale.16 Afirmarea conştiinţei de sine a românilor a dus – pe fun-dalul reformismului luminat care se propagase începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la destrăma-rea solidarităţii confesionale, în favoarea celei naţionale17. Mitropolitul Andrei Şaguna, alături de conducătorii întru spirit şi faptă ai bănăţenilor, Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş,18 se numără între principalii artizani ai separării ierarhice.19   Moartea patriarhului de la Carlovitz, Rajacici, survenită la 13 decembrie 1861, este o ocazie pentru declanşarea acţiunii de separare, pe care românii nu o puteau evita. Andrei Mocioni lansează articolul-manifest în care îşi fixează poziţia faţă de alegerea noului patriarh.20 El propune ca românii să nu participe la actul alegerii, pentru a nu da posibilitatea noului patriarh să-şi aroge supremaţia şi asupra bisericii românilor ortodocşi.21 Propunerea lui Mocioni  dobândeşte atributele unei decizii generale la Conferinţa românilor bănăţeni, care a avut loc în data de 21 ianuarie 1862, la Timişoara.22   Deschiderea congresului s-a făcut pe data de 1 august 1864, la Carlovitz. Cei 14 deputaţi români, aleşi în eparhiile Arad, Timişoara, Vârşeţ, au participat la toate festivităţile, dar în ziua de 5 august, când se împlinea actul alegerii noului patriarh, ei s-au înfăţişat comisarului regal, în-mânându-i o declaraţie de abţinere, în care motivau că populaţia românească din cele trei eparhii ortodoxe nu ţine nicidecum de biserica naţională sârbească, ci posedă bise-rica sa proprie, românească «…după fiinţa-i externă, cu totul deosebită de cea sârbească».23 După alegerea noului patriarh, episcopul Samuil Maşirevici, sinodul, întrunit în data de 26 august 1864, se pronunţă în principiu pentru separarea celor două biserici.24   Deşi vine ceva mai târziu, la 24 decembrie 1864, re-scriptul împărătesc al lui Francisc Iosif nu a făcut decât să întărească, de drept, ceea ce de facto exista. Se încuviinţa  înfiinţarea Mitropoliei românilor, în fruntea căreia era numit arhiepiscop şi mitropolit Andrei Baron de Şaguna.25 Deşi Andrei Mocioni a susţinut cu tărie realizarea  unei episcopii la Timişoara, totuşi, prin Diploma din 4 iulie 1865, se înfiinţează numai două eparhii sufragane: a Aradului şi a Caransebeşului.26   Separarea ierarhică şi înfiinţarea Mitropoliei de la Sibiu, cu cele două episcopii sufragane, vor avea consecinţe bene-fice pentru cultura şi învăţământul românesc din comitatul Timiş. Bisericile şi şcolile confesionale româneşti – patro-nate de biserică – erau singurele instituţii care utilizau limba română în vorbire şi scriere. Era un real câştig, pentru men-ţinerea fiinţei etnice româneşti.27 Prin diploma de înfiinţare a eparhiilor, era numit episcop al Caransebeşului proto-popul Braşovului, Ioan Popasu.28 Acesta se făcuse deja remarcat şi prin realizări în domeniul şcolar: a reorganizat şcoala parohială românească din Scheii Braşovului, trans-formând-o în şcoală cu patru clase pentru pregătirea viito-rilor învăţători şi, totodată, şi-a adus aportul la înfiinţarea gimnaziului românesc din Braşov.29 Având în vedere aceste antecedente, nu ne pot surprinde afirmaţiile încurajatoare, referitoare la şcoală, pe care Popasu le face în prima circu-lară de la instalarea sa. El promite că va lucra pentru în-mulţirea şcolilor, acestea reprezentând garanţia viitorului naţiunii noastre.30 Nu au fost promisiuni de complezenţă, ci năzuinţe care au devenit fapte. Activitatea neobosită a lui Ioan Popasu în beneficiul învăţământului a fost încununată în anul 1876, când a reuşit să obţină consimţământul Ministe-rului de Culte şi Instrucţie de la Budapesta pentru înfiinţa-rea Institutului Pedagogic din Caransebeş, necesar pregătirii viitorilor învăţători de la şcolile confesionale româneşti.31 Pentru tinerii din comitatul Timiş care aspirau la această profesie, institutul din Caransebeş constituia o nouă alter-nativă faţă de perioada de până atunci, când nu existase decât o singură preparandie în zonă, cea din Arad.   Spre deosebire de Caransebeş, la Arad nu trebuia luat totul de la început, deoarece Procopiu Ivacicovici era deja al treilea episcop român, păstorind eparhia din 1853. După separarea ierarhică, el rămâne în funcţie, iar pe terenul învăţământului şi culturii, trebuia să consolideze şi să am-plifice, profitând de noul cadru de autonomie bisericească şi şcolară, realizările şi întocmirile existente.32   Organizarea administrativ-teritorială a statului maghiar nu corespundea, însă, cu cea bisericească. Prin urmare, sub raport bisericesc şi şcolar, localităţile româneşti ortodoxe din comitatul Timiş se aflau pe teritoriul a două dieceze. Şcolile poporale ortodoxe din părţile banatice, până la Timişoara33 – partea nordică a comitatului Timiş, erau sub controlul  Episcopiei din Arad, iar şcolile de la sud de Timi-şoara – părţile centrală şi sudică ale comitatului, sub auto-ritatea Episcopiei din Caransebeş. Comunele situate în zona de nord a comitatului se aflau în aria spaţială a Protopo-piatelor: Hasiaş (ulterior Belinţ ), Lipova, Timişoara, care aparţineau Diecezei Aradului. Comunele din zona centrală şi sudică a Timişului se aflau în aria teritorială a Proto-popiatelor: Jebel (ulterior Buziaş), Ciacova, Vârşeţ, care aparţineau Diecezei Caransebeşului.34   Pentru  creionarea  unei imagini cât mai concrete asupra  fenomenului cerecetat, este necesară menţionarea localită-ţilor din comitatul Timiş în care fiinţau şcoli confesionale ortodoxe: Babşa, Belinţ, Budinţ, Chizătău, Drăgoieşti, Ficătar, Hasiaş, Ictar, Ohaba-Forgaci, Paniova, Şuşanovăţ, Şuştra, Topolovăţ (Protopopiatul Hasiaş-Belinţ)35 ;  Alioş, Belotinţ, Brestovăţ, Buzad, Chelmac, Checheş, Chesinţ, Chizdia, Comeat, Crivobara, Cuveşdia, Dorgoş, Fibiş,  Firiteaz, Fiscut, Hodoş, Labaşinţ, Lipova, Nadăş, Ohaba-Sârbească, Pătârş, Sânnicolau-Mic, Secaş, Şiştarovăţ, Teş,  Ususău, Vizma (Protopopiatul Lipova)36 ;  Bazoş, Bărăteaz, Bencecul-Român, Bobda, Bucovăţ, Beregsău, Călacea, Cerneteaz, Chişoda, Corneşti, Ghiroda, Giroc, Hodoni,  Ianova, Izvin, Mănăştur, Moşniţa, Murani, Pustiniş, Reme-tea, Sânandrei, Sânmihaiu-Român, Seceani, Secusigiu,  Şag, Timişoara-Fabric, Timişoara-Maiere, Urseni, Utvin,  Vinga (Protopopiatul Timişoara)37; Jebel, Folia, Opatiţa, Birda, Sculia, Şoşdea, Şipet, Cadar, Dubos, Blajova, Berini, Cerna, Stamora-Română, Icloda, Unip, Uliuc, Dragşina, Sacoşu-Turcesc, Vucova, Chevereşu-Mare, Sârbova, Hitiaş,  Racoviţa, Căpăt, Buziaş, Silagiu (Protopopiatul Jebel, ulterior Buziaş)8 ; Denta, Gaiu-Mic, Ghilad, Lighed, Obad, Omor, Petroman, Voiteg (Protopopiatul Ciacova)39 ; Butin, Clopodia, Coştei, Ferendia, Gătaia, Gherman, Gherteniş, Grebenaţ, Iabuca, Jamu-Mic, Marcovăţ, Percosova, Retişor, Şemlacu-Mare, Srediştea-Mică, Straja, Solciţa, Vlaicovăţ, Voivodinţ (Protopopiatul Vârşeţ).40   Peisajul confesional şi şcolar românesc al comitatului  Timiş  n-ar dobândi atributele plenitudinii fără menţiona-rea bisericii şi şcolii greco-catolice, chiar dacă acestea au reprezentat mai mult o forţă spirituală naţională, decât una numerică şi procentuală. În anul 1850, Episcopia din Blaj a fost ridicată la rangul de Mitropolie  şi s-au înfiinţat două episcopii noi, una la Gherla şi alta la Lugoj, în afara celei existente deja la Oradea. Biserica română unită devenea astfel independentă faţă de Episcopia Catolică din Strigoniu.41  Pontificele roman Pius al IX-lea abia la 26 noiembrie 1853 a dat bula „Apostolicum Ministerium”, de întemeiere a mitro-poliei şi a celor două episcopii unite.42 Dieceza  Lugojului s-a înfiinţat cu 22 de parohii dezmembrate din Dieceza Oradea-Mare şi cu 91 de parohii care până atunci au apar-ţinut Diecezei Făgăraşului.43 Primul episcop unit al Lugoju-lui a fost Alexandru Dobra, numit prin Diploma regească din 17 martie 1854.44 În anul 1856, i se acordă Bisericii greco-catolice dreptul de a organiza, conduce şi controla şcolile unite.45 Prin urmare, românii uniţi dobândesc auto-nomia şcolară şi bisericească, atunci când, pentru conaţio-nalii lor ortodocşi, aceste făptuiri reprezentau doar vise îndrăzneţe.   Şcolile greco-catolice din comitatul Timiş se aflau sub jurisdicţia Diecezei Lugojului. Aceasta era divizată în decanate, iar decanatele în protopopiate. Înfăţişarea modu-lui de arondare a comunelor unite timişene la protopopiate va înlesni înţelegerea modului de organizare şi de admi-nistrare a şcolilor unite româneşti. Decanatul catedral cu-prindea Districtele Protopopeşti Lugoj şi Buziaş. Districtu-lui Protopopesc al Lugojului îi aparţinea doar o comună din comitatul Timiş, Ohaba-Forgaci.46 Districtul Protopo-pesc al Buziaşului cuprindea comunele timişene : Budinţ, Hisiaş (Hasiaş), Hitiaş, Racoviţa, Siclaş (fosta  Şuşanovăţ), Silaş.47 Decanatului Timişoarei i se subordonau Districtele Protopopeşti Timişoara şi Ciacova. Districtul Protopopesc al Timişoarei cuprindea următoarele localităţi timişene : Belotinţ, Chizdia, Crivobara, Izvin, Parţa, Timişoara, Ză-brani.48 Din aria teritorială a Districtului Protopopesc al Ciacovei făceau parte : Dragşina, Folia, Ghilad, Icloda, Jebel, Lighed, Petroman.49 Decanatul Oraviţei cuprindea următoarele Districte Protopopeşti : Oraviţa, Bocşa, Vărădia. Districtelor Protopopeşti Oraviţa şi Bocşa le reveneau doar câte o comună din comitatul Timiş : Marcovăţ50 şi respectiv Gherman.51 Districtul Protopopesc al Vărădiei subordona trei comune timişene : Clopodia, Lăţunaş şi Vărădia.52   Într-o mare parte dintre aceste localităţi fiinţau şcoli ro-mâneşti greco-catolice. Unele dintre ele, precum Timişoara, Ghilad, Jebel, Izvin, erau în acelaşi timp centre importante ale organizării bisericeşti şi şcolare ortodoxe. Fie ortodocşi sau uniţi, românii din comitatul Timiş au susţinut material şi moral şcoli care, fiecare în parte, au reprezentat o «patrie» în spaţiul căreia limba şi valorile naţionale au fost factori de unitate şi continuitate etnică, de originalitate românească  într-un areal presărat cu interferenţe culturale. Tocmai pentru că bisericile şi şcolile româneşti erau instituţiile cele mai rezistente, cele mai fortificate din punct de vedere naţional, ele au stat mereu în centrul acţiunilor oficiale de deznaţionalizare.53 Protejate de autonomia bisericească, şcolile confesionale au devenit simboluri ale rezistenţei şi afirmării naţionale. Ele erau singurele forme de învăţământ organizat în cadrul cărora se puteau împlini obiectivele educaţiei naţionale, care puteau oferi condiţii prielnice de afirmare şi perpetuare a limbii române.54 Sintagma «şcolile confesionale sunt scutul, iară cele comunale (de stat), mor-mântul nostru»55 exprimă cu claritate valoarea capitală a şcolii confesionale pentru românii bănăţeni. În concluzie, confesionalitatea şcolilor româneşti timişene nu trebuie interpretată ca un fenomen negativ, de regres cultural, nici chiar din punctul de vedere al modernizării şi laicizării procesului educativ, căci acţiunea de inovare şi de laicizare s-a produs chiar la adăpostul confesionalităţii.56  _____________________ Note  1 M. Bucătură, Crâmpeie din evoluţia pedagogiei bănăţene, Editura Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Timiş-Torontal, Timi-şoara, 1938, p. 7.   2 P. Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat. Apărarea şi afirmarea limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 101.   3 I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş. Monografie, Editura Mari-neasa, Timişoara, 1998, p. 64-65.   4 Ion Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Mara-mureşul, din punct de vedere agricol, cultural şi economic, Editura Librăriei Socec & Co, societate anonimă, Bucureşti, 1920, p. 117.   5 Ibidem, p. 118.   6 I. Munteanu, R. Munteanu, opera citată, p. 226.   7 N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 29.   8 V. Ţîrcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 121-122.   9 N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 29.   10 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 122.   11Petru Bona, Istorie, Etnie şi Confesiune în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 47-49; I. Munteanu, R. Munteanu, op. cit., p. 310.   12 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 12.   13 Ibidem, p. 48.   14 Ibidem, p. 12.   15 Dr. G. Cotoşman, Românii sârbizaţi din Banat, în Anexe la G. Cotoşman, Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Caransebeş, 1938, p. 17.   16 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 13.   17 Petru Bona, op. cit., p. 57.   18 R. Păiuşan, I. Cionchin, O istorie a românilor din Ungaria, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2003, p. 225-231.   19 N. Cornean, Monografia Episcopiei Caransebeşului, Caran-sebeş, 1940, p. 28.   20 R. Păiuşan, I. Cionchin, op. cit., p. 207.   21 I. D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitro-poliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 180.   22 N. Cornean, op. cit., p. 33.   23 Scrisoarea declaratoare şi legitimatoare a deputaţilor români la Congresul illiric-naţional din Carlovitz, către ilustritatea sa dl. general şi comisar împărătesc Iosif Baron Philipovich de Philipsburg, în I. D.Suciu, op. cit., p. 185.   24 I. D. Suciu, op. cit., p. 185.   25 N. Cornean, op. cit., p. 34.   26 I. D. Suciu, op. cit., p. 188-189.   27 Ibidem, p. 192.   28 Ibidem, p.189.   29 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 123.   30 I. D. Suciu, op. cit., p. 194.   31 Ibidem, p. 198.   32 Ibidem, p. 199.   33 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p.97.   34 I. D. Suciu, op. cit., p. 189.   35 Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 24, din 12/24 iunie, p. 206; Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, V140 /1868.   36 Ibidem; Anexa 1, Protopopiatul Lipova, în V. Popeangă, op. cit., p. 224-225.   37 Ibidem; Anexa 1, Protopopiatul Timişoara, în V. Popeangă, op. cit., p. 225-226.   38 Protopopiatul Jebel, în Calendarul românului pe anul comun de la Christos 1890, Editura Tipografiei şi Librăriei Diecezane, Caransebeş, 1889, p. 50-51.   39 Protopopiatul Ciacova, în op. cit., p. 52.   40 Protopopiatul Vârşeţ, în op. cit., p. 52-53.   41 V. Ţîrcovnicu, op. cit., p. 121.   42 Întronizarea celui de-al X-lea episcop unit, greco-catolic de Lugoj, Lugoj, 1996, p. 1.   43 Demetriu Radu, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 71.   44 Ibidem, p. 84.   45 V. Ţîrcovnicu, I. Goraş, Politica şi legislaţia şcolară în pro-vinciile aflate sub dominaţie străină, în Istoria învăţământului din România, volumul II (1821-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 226.   46 D. Radu, op. cit., p. 225.   47 Ibidem, p. 240-241.   48 Ibidem, p. 276-277.   49 Ibidem, p. 288-289.   50 Ibidem, p. 306.   51 Ibidem, p. 320.   52 Ibidem, p. 338-339.   53 P. Oallde, op. cit., p. 98.   54 Ibidem, p. 100.   55 Foaia diecezană, Caransebeş, II, 1887, nr. 10, din 7/20 martie, p. 4.   56 P. Oallde, op.cit., p. 101. 

Average: Select ratingPoorOkayGoodGreatAwesomeGive it 6/10Give it 7/10Give it 8/10Give it 9/10Give it 10/10

No votes yet