www.cenad.ro

O carte de aur, respectiv de onoare, este pentru istorici o mină de aur în lipsa ori chiar în prezenţa unei alte documentaţii privind evoluţia în timp a unei anumite entităţi, în cazul nostru a staţiunii experimentale Cenad din  cadrul Institului de Cercetări Agronomice al României – ICAR din Cenad. Cartea de aur a ICAR-ului a ajuns la mine absolut întâmplător. Pe 6 martie 2007, am primit un scurt mesaj prin poşta electronică, având trecut la subiect cuvântul „Cenad“. Fac public conţinutul acestuia tocmai fiindcă nu consider că mesajul este strict privat, el privind Cenadul în ansamblu: „Bună ziua, Mă numesc Valentin Arfire şi sunt fiul lui Neculai Arfire, care a fost o vreme directorul staţiunii Cenad. Din acest motiv a ajuns la mine Cartea de Aur a Staţiunii, care - sunt încredinţat - prezintă interes pentru cei apropiaţi de localitate. În cazul în care credeţi că puteţi folosi informaţiile pe care le cuprinde, v-aş putea-o oferi. Cu stimă, Valentin Arfire“. Iată şi răspunsul pe care i l-a trimis dlui Valentin Arfire în aceeaşi zi: „Mesajul dumneavoastră este mai mult decât binevenit. Ştiu că cenăzenii pregătesc o monografie a localităţii şi orice document poate servi acestui scop. Când spuneţi «staţiune» eu înţeleg că este vorba despre ICAR, fosta staţiune de cercetări agricole. Dacă ne puteţi oferi chiar cartea sau o copie a acesteia, aveţi mai jos datele mele de identificare“. O zi mai târziu, primesc următoarele rânduri: „Da, este vorba de vechiul ICAR. Am să o caut şi o voi lăsa la redacţie. Am văzut şi situl dumnneavoastră - felicitări pentru conţinut şi realizare“. De aici am tras concluzia că ceea ce l-a determinat pe dl Valentin Arfire să mă abordeze a fost Proiectul Banaterra, iniţat de mine şi dedicat Banatului istoric. După un anumit număr de zile, ne-am întâlnit în holul de intrare al redacţiei „Agenda“. A fost o întâlnire scurtă. Mi-a predat Cartea de aur cu rugămintea să-i menţionez numele, ceea ce fac şi în clipa de faţă şi am făcut-o şi pe site-ul oficial al comunei Cenad (www.cenad.ro).  
Fireşte că, o dată ajuns acasă, am răsfoit Cartea de aur din scoarţă în scoarţă, curios de cele scrise de-a lungul timpului de către diversele persoane anonime ori personalităţi care au vizitat această cândva atât de cunoscută staţiune de cercetări agricole. 
Cele 104 file format A4 sunt legate şi numerotate prin ştampilare, de legătorul de cărţi, cu numere de la 1 la 200. Primele şi ultimele două file nu sunt însemnate. Judecând după faptul că prima semnătură datează din  1911, iar pe coperta cartonată şi învelită în pânză neagră este gravată cu litere majuscule aurite denumirea CARTEA DE AUR, putem afirma cu certitudine că respectiva carte a trecut de cel puţin două ori pe la legătorul de cărţi, ultima dată după 1918, anul unirii Transilvaniei şi Banatului cu România. Ca atare, putem deja vorbi de două părţi temporale distincte ale Cărţii de aur: perioada de dinainte de Marea Unire şi perioada de după Marea Unire din 1918. Şi sub aspect politic există două perioade şi anume: perioada capitalistă, de la înfiinţarea staţiunii şi până la 6 martie 1945, şi perioada comunistă, între 6 martie 1945 şi data desfiinţării staţiunii, cu siguranţă alta decât data ultimei însemnări în carte. Ultima însemnare se află pe pagina 109, datează din 2 august 1960 şi aparţine unei delegaţii maghiare de la Academia de Ştiinţe Agricole din Martonv?s?ri.  
Pentru a rămâne la domeniul de curiozităţi sau, mai corect spus, la elementele mai deosebite ale cărţii, trebuie să precizăm faptul că, dacă majoritatea filelor sunt integre, atragem atenţia asupra paginilor 11-12 (ultima însemnare accesibilă este datată 20 octombrie 1919 şi aparţine membrilor unei delegaţii de la Regimentul 1 Artilerie Grea din Craiova) şi, respectiv 79-80 (aici, ultima însemnare vizibilă în partea de jos a paginii datează din 24 noiembrie 1942). La ambele file lipseşte, în partea de jos, câte o fâşie de aproximativ 4-5 cm. Desigur, nu cunoaştem motivele tăieturilor respective, dar, judecând logic, nu puteau fi făcute decât de cineva din personalul staţiunii, convins de către vreun superior pe linie ierarhică să îndepărteze dovada prezenţei în data şi la locul respectiv a uneia sau unor anumite persoane. În acelaşi context trebuie remarcat şi faptul că, iniţial, colile de hârtie au fost mai mari decât sunt acum, legătorul tăind destul de mult din margini, astfel că la o serie de pagini ultimele însemnări sau semnături sunt serios afectate. În altă ordine de idei, pe pagina 17, peste jumătatea de jos, a fost lipită o jumătate de coală, cu un text şi semnături aparţinând câtorva profesori şi studenţi de la Academia de agricultură din Cluj, care au vizitat Cenadul pe data de 4 iunie 1924. O altă foaie, ruptă dintr-un maculator, este lipită pe pagina 30. Semnăturile aparţin unui grup de germani şi datează din 27 iunie 1926.  
În deschiderea paginii 37 apar două ştampile, una dreptunghiulară, fără chenar, şi una rotundă. În prima sunt înscrise cuvintele: STAŢIUNEA EXPERIMENTALĂ A BANATULUI. CENAD (BANAT). În cea de-a doua, mărginită de două cercuri concentrice, unul gros şi unul, spre interior, subţire, apar scrise în două cercuri concentrice următoarele cuvinte: pe cercul dinspre exterior. „ROMÂNIA.  Staţiunea Experimentală a Banatului Cenad“; pe cercul dinspre interior scrie: „Minist. Agr. Şi Domeniilor“. În centru apare stema României, cu vulturul şi coroana regală. Sub cele două ştampile apare semnătura indescifrabilă a unui profesor doctor din Viena, data fiind 15 mai 1933.  
La pagina 63, cineva din personalul Staţiunii experimentale I.C.A.R., aşa cum apare denumirea în deschiderea paginii 58, a scris: „Inaugurarea noului local al laboratoarelor – 27 Iunie 1940“. Cât de însemnat a fost acest eveniment se poate lesne deduce din însemnăturile şi semnăturile de pe pagină: G. Ionescu Siseşti – ministrul agriculturii şi domeniilor (care a vizitat pentru prima dată staţiunea în 23 iunie 1921, pe când era profesor la Şcoala Superioară de Agricultură Bucureşti), Alexandru Marta - Rezidentul Regal  al Ţinutului Timiş, senatorul P. Petru – Preşedintele camerei  de agricultură Timiş-Torontal, ing. Silvic V. Petrescu – directorul Şcolii de cond. Silvici Casa Verde (am redat ortografia folosită de aceştia).  
Cartea de aur este completată ca orice carte de acest gen: cu peniţă şi tuş negru, cu caligrafia specifică, cu cerneală verde, roşie sau albastră, cu creionul normal sau cu cel chimic. Iar mai spre sfârşit cu stiloul. Lipsesc, evident, însemnările scrise cu pixul, acesta ajungând în România ceva mai târziu. Dacă despre pregătirea, rangul sau profesia semnatarilor nu e cazul să vorbim, putem însă pomeni de ţările de provenienţă ale vizitatorilor staţiunii experimentale cenăzene. Poate cea mai exotică delegaţie a fost cea din China Populară, din 29 octombrie 1959, de la Academia de Ştiinţe Agricole din oraşul Harabiu, care şi-a aşternut pe pagina 107 impresiile în limba şi cu ideogramele specifice limbii chineze. Iată şi traducerea: „Noi suntem foarte bucuroşi că am avut ocazia să vizităm o astfel de staţiune ştiiţifică de cercetare. Această staţiune experimentală a produs de acum multe soiuri de plante. Staţiunea a căpătat o mare extindere prin seminţele (cuvânt indescifrabil). Noi am văzut succese mari obţinute de această staţiune experimentală. Noi trebuie să recunoaştem succesele frumoase obţinute de această staţiune. Dorim întregului colectiv de colaboratori ai staţiunii succese mari în cercetarea ştiinţifică. Noi dorim să facem schimb de experienţă în cercetările noastre şi să întărim legăturile dintre noi. Trăiască prietenia între poparele noastre.“ 
Un anume domn Andronescu vine la Cenad în 24 august 1922 şi, după ce vizitează Societatea „Sămânţa“, aşa cum se numea pe-atunci staţiunea de cercetări agricole din Cenad, scrie în Cartea de aur: „Venit din America, cu mare plăcere şi mulţumire am vizitat Staţiunea Soc. Sămânţa – care nu lasă nimic de dorit din punct de vedere al organizării ştiinţifice şi practice. Rog cu stăruinţă pe neobositul cercetător al tainelor naturii Dl. J. Timar Senior – să publice lucrările sale pentru folosul «Ştiinţei Internaţionale»“. Cenadul pare a fi fost pe-atunci o adevărată Mecca agricolă pentru Vechiul Regat. Vin delegaţii peste delegaţii din Ploieşti, Ilfov, Roman, Slatina, dar şi din Chişinău, de la Uniunea Cooperativelor Izrael.  
Fost deputat pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1918, apoi  primar al Timişoarei, la Cenad vine pentru prima dată, la 20 iulie 1925, inginerul Stan Vidrighin, pe vremea aceea stabilit la Bucureşti, unde a fost chemat să dezvolte sistemul de apă şi canalizare. Acesta avea să scrie: „Am auzit că e frumos în ferma Cenad, am constatat însă, că este mult mai bine şi frumos de cum se spunea.“ 
Pe 17 iunie 1930, staţiunea este (re)vizitată de prof. Nic. Săulescu, „în scopul unui studiu prealabil pentru Registrul Genealogic şi am constatat cu plăcere că multe din soiurile existente în câmp promit a fi valoroase şi demne de luat în considerare“. De acord cu el este însoţitorul său, ing. Virgil S. Economu, altul decât colonelul Virgil Economu, cel care a intrat pe 3 august 1919 în Timişoara, în fruntea unor unităţi ale Armatei Române. Este vorba despre agronomul ing. Virgil S. Economu, şcolit în Austria şi Franţa, fost ministru adjunct al agriculturii, cel care a pus bazele primei şcoli de arbitri din România, apoi director de ziar sportiv, crainic, antrenor principal al Naţionalei de fotbal a României. 
În 15 septembrie 1930, o comisie din cadrul „Institutului de Cercetări Agronomice vizitează oficial Staţiunea de Ameliorare a Plantelor de la Cenad, decernând pentru soiurile ei ameliorate dreptul de a purta titlul de: «anunţat la înscrierea în Registrul genealogic al Institutului de Cercetări Agronomice al României“. În fruntea acesteia s-a aflat acelaşi prof. N. Săulescu pomenit mai sus. 
Pe 19 mai 1936, Cenadul este din nou vizitat de G. Ionescu Siseşti, de data aceasta fiind însoţit de Speranţa Ionescu Siseşti (n. 1885 - m. 1967, doctor în ştiinţe agricole al Universităţii din Jena, membru al Academiei Române).Urmează, în 18 iunie 1936, vizita unui grup masiv (judecând după numărul de semnături cu aceeaşi peniţă), printre care şi un secretar al ministrului agriculturii, care avea să noteze în Cartea de aur: „Şi la această instituţie, ca pretutindeni unde domneşte geniul constructiv al Prof. G. Ionescu Siseşti, fost Ministru al Agriculturii, rezultatul este strălucit: muncă, perseverenţă şi rezultate eficiente.“ 
În 5 august 1937, un chirurg (semnătură indescifrabilă) venit din Cernăuţi avea să scrie cu vehemenţă: „Mă bucură mult văzând o instituţie a statului condusă de români în acest centru care a fost condus numai de minoritari. După cele ce am văzut merită cele mai mari distincţii şi recunoştinţa românului pentrucă a răsturnat erezia că românul nu poate să facă un lucru care să fie de laudă“. O zi mai târziu, un bucovinean, cu semnătura la fel de indescifrabilă, avea şi el să noteze: „Voi duce cu mine, împărtăşind celor din Bucovina toate cele văzute şi cari pe la noi nu există“. 
Din însemnarea maiorului Mihail S. Dumitrescu, comandant de batalion de grăniceri, aflat la 1 octombrie 1937 pentru a doua oară la Cenad, aflăm că şef al staţiunii experimentale de aici era un oltean, respectiv inginerul agronom Emanuel Cosntantinescu. Aici, scria maiorul, „nu mai auzi vorbindu-se limba lu Arpad ca sub vechiul director hader care el însuşi era străin de acest neam. Astăzi aici la hotar vrednicul oltean a făcut ca toţi cei de aici să simtă româneşte şi să-i transforme în adevăraţi grăniceri.“ 
Importanţa staţiunii este iar dovedită de prezenţa lui Gheorghe Ionescu-Siseşti, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, aflat la Cenad la 30 noiembrie 1937, în compania şefilor camerelor agricole din Timişoara şi Severin şi de Romulus Fres, redactorul-şef al ziarului „Ştirea“ din Timişoara. Cu aproape două săptămâni mai târziu, cernoziomul vestit al Cenadului se va lipi şi de încăţşările a doi englezi din Londra, George N. Rigglewoodh (sau Rigglewoodt) şi, respectiv, Cecil Parsons. Lor le urmează 24 de elevi din Soroca, însoţiţi de profesorii lor. La 21 iunie 1938, vine la Cenad Pavel Petru, preşedintele Camerei agricole Timiş-Torontal, însoţit de o delegaţie de 25 de români din Banatul Iugsolav şi de 50 de agricultori din Timiş-Torontal. 
O delegaţie de ofiţeri-elevi de la Şcoala Superioară de Război – Secţia Intendenţă se va afla la Cenad, pe 19 iunie 1938, duminică, într-o călătorie de studii pentru politică agrară. După numai nouă zile, pe 28 iunie 1938, staţiunea primeşte vizita unui grup de profesori de agricultură din Moldova, Basarabia şi Bucovina.Iar în august vine şi un profesor de la Universitatea din Berlin.  
Din însemnarea inginerului inspector general Ioan I. Apostolescu, din data de 23 mai 1942, care nota în deschidere: „Am venit la staţiunea agricolă Cenad ca la Mecca agriculturii româneşti“, deducem că la conducerea staţiunii era un al şef, respectiv inginerul Emil Negruţiu. Aflat în refugiu la Timişoara, la 1 august 1942 vizitează Cenadul profesorul Alexandru Borza, de la Universitatea din Cluj. Că anul 1942 a fost unul vitreg pentru agricultură aflăm din însemnările unui grup de învăţători.cursişti de la Facultatea de Agronomie Cluj(-Timişoara). 
Pe 2 iunie 1943, dr. Alexandru Borza, profesor de botanică la Universitatea din Cluj-Timişoara scria: „De data aceasta semnez, adânc scandalizat, această condică, întrucât nu am putut afla pe întregul teritoriul staţiunei sfintele noastre buruieni, nelipsite din semănăturile din altă parte.“  
În prezenţa lui G. Ionescu-Siseşti, la Cenad se va ţine pe 19 şi 20 iunie 1943 conferinţa şefilor Staţiunilor experimentale agricole, viticole şi horticle ale Institutului de Cercetări Agronomice al României.  
Un alt şef la staţiune va fi ing. Cojocaru, amintit într-o însemnare din 16/17 iunie 1946. Despre marea secetă din primăvara lui 1947 aminteşte o însemnare din 12 iunie acelaşi an. Iar cea din 19 iulie 1947 spune că aici se lucra la selecţionarea vacilor Siementhal, a porcilor York şi a iepurilor de casă. 
La 28 mai 1956, staţiunea este vizitată de o delegaţie de ingineri agronomi din R.P. Bulgaria. Apoi, în 1959, de doi ingineri ceholsovaci şi, pe 20 octombrie acelaşi an, de o delegaţie din R.P. China. Pe 10 mai 1960, trece pe aici un ultim german, din R.D.G. Ungurii de la Academia de Ştiinţe Agricole din  Martonvasari vor încheia şirul de însemnări pe 2 august 1960. Pe restul de aproape 100 de pagini nu va mai semna nimeni. Staţiunea fanion a cercetărilor agricole româneşti a rămas doar o amintire şi-atât.