www.cenad.ro

Pe timp de pace şi de linişte între două state, viaţa locuitorilor din timp de pace, fiindcă oricând se găsesc indivizi care, pentru a trece frontiera, sunt în stare să şi ucidă. Anul 1944 a fost unul greu pentru agentul de poliţie Nicolae Cuibus, din cadrul Detaşamentului de Poliţie de Frontieră Cenad. Dovadă sunt rapoartele sale întocmite către Chestura Poliţiei Municipiului Timişoara, aflate în momentul de faţă în custodia Arhivelor Statului Timiş, dar şi ordinele venite de la superiori.   La începutul lunii aprilie 1944, Ungaria făcea concentrări în masă, la oaste fiind solicitaţi oameni şi până la vârsta de 52 de ani. Populaţia civilă nu mai putea călători cu trenurile, acestea servind exclusiv pentru transporturile militare. Pe 3 aprilie, în comuna Apátfalva din Ungaria, autorităţile au rechiziţionat locuinţe pentru încartiruirea soldaţilor germani. „Soldaţii germani sosiţi în comunele din apropierea frontierei au început să ridice aparatele de radio, dela toţi evreii - raporta N. Cuibus. Azi pe la orele 10,30, au trecut deasupra comunei noastre spre Ungaria circa 180-200 avioane, la înălţimea de circa 5 000 metri, după trecerea lor Postul de Jandarmi din localitate a fost informat că pe izlazul comunal s-ar afla două bombe aruncate de către aceste avioane. Ducându se la faţa locului, au găsit două rezervoare de benzină goale, format bombă/balon, în lungime de circa 2 metri, capacitatea circa 50 litri. Pe aceste rezervoare sunt diferite indicaţiuni pentru folosirea lor, având inscripţionate pe ele ?Ohio?, diferite numere, din care se poate constata că avioanele sunt de provenienţă americană.   La circa 30 m după trecerea acestor avioane pe teritoriul unguresc s-au auzit mai multe bubuituri, din cari se deduce că ar fi fost bombardate localităţi din Ungaria”.   Pe 10 aprilie 1944, N. Cuibus scria: „Din informaţiile primite din sursă sigură, referitor la evenimentele din Ungaria, raportăm următoarele: bombardarea Budapestei de către avioane anglo-americane. Printre altele, şi Spitalul Szent Laszlo, unde au fost omorâţi 130 de copii bolnavi.   Evreilor din Ungaria li s-a ordonat că trebuie să poarte pe haine în mod vizibil steaua lui David. Toţi militarii, poliţiştii şi funcţionarii de origine evrei nu au voie să poarte uniforma ungară.   Cu ocazia înmormântării unui muncitor de la fabrica de armament „Kapel“, membri ai fostului partid social democrat din Budapesta, în prezent dizolvat, au condus mortul la cimitir cu steagul roşu cu secera şi ciocanul, aceşti membri au fost înaintaţi justiţiei militare.   În Debrecen, în faţa Hotelului „Bika“, un muncitor ungur a adunat în jurul său mai mulţi cetăţeni, în faţa cărora s-a exprimat că nu mai vrea să lucreze pentru germani şi mai puţin pentru unguri, ci de aci înainte va lucra numai pentru Anglo-Americani şi pentru Rusia Sovietică”.   Potrivit notei sale informative nr. 51/8 mai 1944, N. Cuibus era destul de necăjit datorită situaţiei din localitate. „În comuna Cenadul Mare şi Cenadul Vechiu - scria el -, sunt 1 300 de refugiaţi din diferite părţi ale ţării, ca: Moldova, Basarabia, Bucovina şi parte din Muntenia. Există două cantine, una în Cenadul Mare şi alta în Cenadul Vechiu, amândouă întreţinute de către ambele primării. La aceste două cantine se serveşte de 3 ori pe zi masa în mod gratuit, dimineaţa se serveşte o cană cu lapte cu o bucată de pâine, la amiază şi seara câte un fel de mâncare şi pâine.   La ambele cantine se serveşte masa de trei ori pe zi la circa câte trei sute patru sute de oameni, femei, copii şi bărbaţi de diferite vârste.   O parte dintre refugiaţi ca funcţionari, pensionari, nu iau masa la cantină, ci mănâncă acasă sau la restaurante, în schimb se duc şi îşi ridică porţia de pâine pentru ei şi familiile lor, de fapt atât funcţionarii, cât şi pensionarii nu ar trebui să beneficieze de pâine şi mâncare dela cantină, întrucât aceştia la refugiu au primit salariul, respectiv pensia pe timp de 3 luni.   Între refugiaţi, majoritatea dintre ei foşti servitori, muncitori de fabrici şi plugari. Li se oferă de către gospodarii din localitate câte 300-500 lei pe zi pentru a munci la muncile agricole, însă majoritatea dintre ei refuză de a se angaja la lucru, spunând că Statul este obligat ca să-i întreţină odată ce i-a evacuat”.   Nemulţumit era N. Cuibus şi din cauza comportamentului femeilor refugiate: „Majoritatea femeilor, mai ales cele tinere, se ocupă cu prostituţia clandestină, corupând pe minori şi tineretul băştinaş, pe care îi infectează cu diferite boli venerice. Toate cârciumile sunt pline de femei refugiate, care beau şi chefuiesc, altele pe banii lor, iar altele prin amăgirea tineretului localnic, pe care după ce i-a ameţit cu alcool îi despoaie de bani şi îi şi molipsesc cu diferite boli venerice. Ar fi de dorit ca toate femeile refugiate, de la vârsta de 14 ani în sus, să fie supuse unei vizite medicale de către Autorităţi prin medici de Circumscripţie, în urma unei vizite s-ar constata că circa 60-70% din aceste femei sunt bolnave de diferite boli venerice, cari ca urmare ar trebui izolate în spitale pentru a nu distruge sănătatea tineretului.   S-a întâmplat în sectorul nostru pe stradă şi în curţile cantinelor, în timpul zilei şi seara în timpul când erau la masă, pe coridoare şi closeturi să aibă contacturi sexuale fără nici o jenă, ca câinii”.   Pe 14 mai, Chestura Timişoara trimitea confidenţial şi personal, sub semnătura chestorului Mihai Marin şi a lui Gheorghe Nistor, şeful Biroului Poliţiei de Siguranţă, către şeful Detaşamentului de Poliţie de Frontieră Cenad, o misivă în care, printre altele, se scria: „...activitatea informativă este aproape inexistentă“ şi asta „având în vedere situaţia internaţională, precum şi repercusiunile pe care le pot aduce evenimentele internaţionale“. ?n acest context, şefii Poliţiei mai scriau: „Vă rugăm a proceda de îndată la organizarea unei reţele de informaţii, pentru a se cunoaşte din timp orice iniţiativă a minoritarilor din raza Dvs. precum şi a membrilor diferitelor partide politice desfiinţate sau organizaţiilor subversive, pentru a se putea aviza asupra măsurilor ce urmează a se lua şi a se raporta autorităţilor noastre superioare situaţia din sectorul nostru. Informaţiile cu caracter urgent vor fi raportate pe cea mai scurtă cale”.   Pe 27 mai, N. Cuibus le raporta superiorilor că, potrivit informaţiilor unui cetăţean român de etnie maghiară, întors de la muncile agricole din Ungaria, „...toţi evreii din Ungaria, din comunele rurale, până la vârsta de 55 ani, au fost ridicaţi şi internaţi în lagăre de concentrare/ghetouri/, spunând că la Oradia Mare este un mare ghetou, unde au fost duşi majoritatea din evrei din comunele din regiunea frontierei noastre... La oraşe, toate prăvăliile foste în proprietatea evreilor au fost închise, iar după câtva timp majoritatea au fost deschise sub firme ungureşti/arieni/. Odată cu închiderea magazinelor evreieşti, populaţia majoritară a constatat că 70% din comerţul Ungariei era în mâna evreilor”.   Situaţia se precipită tot mai mult. Chestura cere pe 28 mai efectuarea de razii în trenuri. Două săptămâni mai târziu, N. Cuibus raportează în scris că în perioada 1-15 iunie nu s-a reţinut sau arestat nicio persoană suspectă.   Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara nu este însă mulţumit de calitatea informaţiilor culese de la diverşi informatori şi cere verificarea riguroasă a acestora, dar şi a garanţiei morale a informatorilor.   Populaţia de origine etnică germană din Cenad nu a văzut cu ochi buni prezenţa refugiaţilor în localitate. Astfel, într-o notă informativă din 27 mai 1944, N. Cuibus avea să scrie: „... s-a răspândit zvonul printre ei (germanii, n.n.) că toată populaţia germană din Banat va fi dusă în Germania şi în locul lor vor rămâne cei ce s-au refugiat din diverse părţi ale ţării”. Zvonul a indus printre cenăzenii şvabi ura faţă de noii-veniţi, astfel că au început să le provoace acestora tot felul de neplăceri. O parte dintre proprietari le spuneau refugiaţilor, cităm „De ce nu aţi rămas sub ruşi şi ce căutaţi aici?“. Unele neînţelegeri erau rezolvate de către primărie, altele de către jandarmi. „Majoritatea proprietarilor germani, atunci când autorităţile i-au plasat pe refugiaţi, au scos mobilierul din camerele rechiziţionate, spunându-le la refugiaţi că dacă le trebuia mobilă de ce nu şi-au adus, lăsându-i în camere chiar şi fără paturi”, mai scria Cuibus. Pe de altă parte, propaganda lui Hitler nu amuţise nici ea, mai cu seamă că armata germană se găsea într-o poziţie deloc roză. N. Cuibus va raporta Chesturii Poliţiei din Timişoara că nouă tineri germani din Cenad au părăsit localitatea clandestin şi au plecat să se înroleze în armata germană. Nici nu e de mirare, fiindcă unii învăţători germani din România, „... dorind a creşte copiii în spirit naţional-socialist le spun acestora că nu există Dumnezeu, ci numai prin Hitler, poporul german va avea un viitor mai bun”, raporta N. Cuibus pe 23 iunie 1944. Această situaţie din şcoli, unde religia era omisă dintre materiile de predare, nu convenea însă nici bătrânilor şvabi.   Problema evreiască se accentuează. Pe 25 iunie, N. Cuibus le raportează superiorilor: „... în Ungaria, toţi Evreii, adunaţi din plasa Macău, şi care au fost strânşi într-un ghetou în oraşul Macău, în săptămâna trecută, au fost îmbarcaţi în 42 de vagoane, câte 80 de persoane într-un vagon, iar vagoanele au fost plumbuite şi expediate direcţia Germania, bărbaţi, femei şi copii.   Se spune că şi evreii din oraşul Seghedin vor fi îmbarcaţi în curând şi expediaţi în Germania.   Cu ocazia îmbarcării evreilor din Macău, s-a produs un scandal între evreii săraci şi cei bogaţi, cei săraci învinovăţind pe cei bogaţi că numai ei sunt de vină că astăzi sunt persecutaţi şi expediaţi în Germania, întrucât făceau propagandă Anglo-Americană şi la ei s-au descoperit de către autorităţi instalaţiuni de radio transmisie, în urma scandalului şi bătăilor au rămas cca 40 de morţi dintre evreii bogaţi”.   Pe 3 iulie, Seghedinul este bombardat de aliaţi. Tot atunci, din avioane s-au aruncat fluturaşi cu texte în limba maghiară, având următorul conţinut: „Agricultori mari şi mici, anul acesta nu veţi treiera, iar în anul 1945 veţi muri de foame”. Primpretorul plasei Macău i-a sfătuit pe ţărani că, atunci când treieră, să fie atenţi deoarece aviaţia inamică a lansat bombe incendiare în lanurile de grâu. De asemenea, a aruncat un praf cenuşiu, „... care praf intrând în fântâni şi pe iarbă otrăveşte vitele şi populaţia care întrebuinţează apă de băut”. Informatorii, sosiţi din Ungaria susţin că etnicii germani din Ungaria sunt duşi în Germania spre a fi înrolaţi în armata germană şi spre a fi duşi pe front. De asemenea, statul maghiar continuă rechiziţiile, ceea ce irită populaţia: „Masa de jos a populaţiei maghiare se exprimă că mai bine ar fi fost dacă ar fi ocupaţi de ruşi”.   La Cenad, N. Cuibus este în continuare foarte nemulţumit. Atitudinea incorectă a refugiaţilor se reflectă şi în nota sa informativă nr. 248 din 22 iulie 1944. Bărbaţii din Cenad fiind mobilizaţi sau concentraţi, se resimte negativ lipsa forţei de muncă. Recolta de grâu este foarte bună, însă ţăranii nu au reuşit să-şi vândă nici măcar grânele din vara lui 1943 şi ar vinde şi sub preţul maximal, dat fiind faptul că trebuie să-şi achite impozitele, iar o altă sursă de bani nu există. Scrie N. Cuibus: „S-a oferit unor refugiaţi pe zi hrană şi 50 kg de grâu pentru a merge la cositul grâului, cu toate acestea au refuzat”. Culmea, însă, prin localitate se zvonea că Primăria a dat dispoziţie ca la treierat „... să se ia pentru refugiaţi 4 kg de la 100 kg de la fiecare proprietar”.   Agentul de poliţie N. Cuibus nu se mulţumeşte însă doar cu munca de birou, ci se duce şi printre refugiaţi, la cantină, să vadă la concret starea de spirit. „... fără să fiu recunoscut de ei, am asistat când vociferau unii dintre ei că Primăria îşi bate joc de ei, că nu sunt mulţumiţi cu mâncarea, pâinea ce li se dă este puţină, erau un fel de revoluţionari, exprimându-se unii dintre ei că mai bine i-ar duce înapoi de unde au venit că ruşii nu s-ar purta aşa de rău cu ei şi s-ar bucura de o ospitalitate mai bună ca aici“. ?n cele din urmă, va intra în vorbă cu un student, însărcinat cu conducerea cantinei, căruia îi va spune despre scopul vizitei sale. La care acesta îi va explica faptul că „... din nefericire, sunt între refugiaţi foarte mulţi derbedei, care şi la locul lor de obârşie erau oameni fără căpătâi, vagabonzi şi persoane cărora nu le place şi nu le-a plăcut munca şi astăzi fac propagandă contra Statului”. Mai scria Cuibus în raport: „... am pus întrebarea la 2 persoane de ce nu caută să meargă la munca câmpului, întrucât aceste două comune sunt bogate şi majoritatea bărbaţilor sunt plecaţi la datoria pentru patrie şi este mare nevoie de braţe de lucru, totodată sunt bine plătiţi cu câte 300-500 de lei pe zi şi mâncare, una dintre femei mi-a răspuns că ea nu pentru asta s-a refugiat ca să fie servitoare la nemţi, unguri şi sârbi, spunând că statul este obligat ca să-i întreţină”. Evident că acest aspect nu era generalizat, fiindcă agentul de poliţie avea să scrie ceva mai jos: „O parte dintre refugiaţi sunt oameni cumsecade, muncitori, după venirea lor în acest sector, au căutat ca să se plaseze la lucru, la diferiţi gospodari, iar restul, pleava care nu vrea să muncească, umblând vagabonzi, făcând propagandă contra Statului. Presupunem că toţi refugiaţii de ambele sexe, care ar putea să-şi câştige existenţa prin munca lor cinstită, fără ca să fie o povară în sarcina statului şi a Primăriilor, să fie adunaţi şi internaţi în lagărele de muncă, pentru a se împiedica propaganda comunistă contra Statului, precum şi întinderea bolilor venerice între tineret”.   Data de 23 august 1944 va întrerupe şirul notelor informative ale lui N. Cuibus. Dosarele nu mai conţin decât o mulţime de ordine scrise primite de la superiori. Chestura solicită efectuarea de razii intense „...pentru a descoperi soldaţi germani rămaşi pe teritoriu şi ascunşi de către populaţia minoritară”. (30 septembrie 1944). Pe 19 octombrie 1944, Chestura Timişoara cere imperios „... cercetări serioase şi fără nici un menajament pentru descoperirea tuturor elementelor care s-au dedat la devastări sau acte de teroare împotriva populaţiei româneşti, pe timpul scurtei ocupaţii inamice”. Pe 10 decembrie 1944, se cere scoaterea din vitrinele prăvăliilor a cartoanelor cu inscripţia „Nici o brazdă românească nu se uită“, fiindcă, scria Chestura, „... cum această maximă priveşte şi Bucovina şi Basarabia, poate da loc la comentarii nedorite“. Totodată, trebuiau scoase din vânzare şi toate hărţile în care România cuprindea între hotarele sale Basarabia şi Bucovina de Nord. Comandamentul Sovietic de la Timişoara îşi luase în serios misiunea. 

Average: Select ratingPoorOkayGoodGreatAwesomeGive it 6/10Give it 7/10Give it 8/10Give it 9/10Give it 10/10

Your rating: None Average: 10 (1 vote)