www.cenad.ro

  Realităţile politice şi militare ale Banatului secolului al XI-lea        Teritoriul Diecezei de Cenad cunoaşte, cu puţin timp înaintea întemeierii acestei instituţii, suveranitatea principelui Achtum, care îşi fixase centrul entităţii sale statale de tip medieval timpuriu la Urbs Morisena, Morisenum, Cenadul de mai târziu. Originea sa este încă disputată, unii istorici afirmând că deja amintitul principe era de neam germanic (Achtum, Actum, Ohtum, şi chiar Achtwin), alţii că ar fi fost slav sau bulgar. Acesta, temându-se de tot mai extinsa putere a regelui Ştefan al Ungariei, va căuta să încheie o alianţă cu bizantinii, legătură care să îi garanteze stăpânirea ţinutului dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi. Din acest motiv, Achtum va merge la Vidin unde, după încheierea unor înţelegeri cu bizantinii, va primi botezul în rit oriental. Acest fapt, precum şi acceptarea pe teritoriul statului său a unor oponenţi ai regelui Ştefan al Ungariei, va duce la izbucnirea unui conflict cu tânăra regalitate maghiară.      O altă cauză a izbucnirii conflictului a fost, se pare, faptul că Achtum a pus piedici, după botezul său de la Vidin, comerţului cu sare dintre Ungaria şi salinele din Transilvania. Vita Gerardi, aminteşte încercările lui Achtum de a limita comerţul către Ungaria cu atât de necesara sare prin aşezarea pe Mureş a mai multor vămi şi posturi de pază, instituind taxe pentru acest atât de scump bun ce era depozitat sau care traversa teritoriul său. Măsura sa era văzută de Ştefan al Ungariei, care îl considera pe Achtum drept un vasal al său, ca fiind o revoltă a vasalului împotriva seniorului, acţiune ce aducea pierderi nu numai regelui maghiar, ci şi arhiepiscopilor de Kalocsa1.      Botezul lui Achtum după ritul grecesc a dus, după întoarcerea acestuia de la Vidin, la apariţia unor preoţi şi călugări greci în Banat. Ei îşi vor construi la Cenad, după cum ne spune aceeaşi Vita Gerardi, o mănăstire şi o biserică cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, unde vor instala un „abate” grec2. Toate aceste măsuri ale lui Achtum pot fi interpretate ca fiind menite să-i asigure păstrarea principatului cu ajutorul aliatului său, Imperiului Bizantin, şi nu neapărat ca fapte de credinţă şi pioşenie ale principelui. Cu toate aceste măsuri de încreştinare de factură bizantină, populaţia Banatului a rămas până la moartea lui Achtum, survenită în anul 1028, în marea ei majoritate păgână3.      În aceste condiţii apare pe scena conflictului dintre monarhul maghiar şi Achtum un anume Cenad (întâlnit şi sub numele de Chanadinus / Tschanadin). Acesta, la început nemulţumit de modul de guvernare al regelui maghiar, se va refugia la curtea lui Achtum de la Urbs Morisena, intrând rapid în graţiile acestuia şi ajungând conducătorul militar al formaţiunii statale bănăţene. Curând însă au apărut intrigi şi neînţelegeri între cei doi. Pe acest fond, Cenad va fugi în secret la curtea lui Ştefan de la Esztergom unde va primi botezul şi va deveni un apropiat al regelui maghiar. Alianţa maghiară cu bizantinii nu permitea ca Achtum să fie atacat de nici una din cele două părţi, chiar dacă relaţiile dintre regele Ştefan şi Achtum erau tensionate. Anul 1028 va aduce cu sine moartea împăratului bizantin Vasile al II-lea, fapt prielnic pentru Ştefan care organizează acum o campanie militară împotriva răzvrătitului Achtum. Conducerea campaniei militare i se încredinţează lui Cenad, care trecând Mureşul îşi va alinia armata gata de luptă între actualele localităţi Cenad, Sânicolaul Mare şi Dudeştii Vechi (Beşenova Veche). Achtum se va aşeza cu armata sa la sud de Urbs Morisena, pe malul stâng al râului Aranca, pe teritoriul actualei localităţi Tomnatic. Deşi confruntarea, în prima zi a desfăşurării ei, a fost câştigată de Achtum, armatele lui Cenad retrăgându-se în dezordine, a doua zi acesta din urmă a reuşit totuşi să iasă victorios din bătălie. Câştigarea bătăliei a fost considerată de unii autori ca fiind o minune a sfântului Gheorghe, la care Cenad s-ar fi rugat înaintea confruntării4. Sf. Gheorghe i-ar fi apărut în vis şi i-ar fi cerut lui Cenad să atace chiar în aceea noapte. Drept mulţumire pentru aceasta, Cenad a construit mai apoi mănăstirea de la Oroslamoş, în şi-a aşezat şi locul de veci pentru sine şi familia sa. El a adus ştirea victoriei sale la cunoştinţa regelui Ştefan, care îl primeşte cu mare cinste la curtea sa de la Esztergom. Cenad era însoţit de stareţul grec al mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul şi de câţiva dintre călugării acestei mănăstiri5. De menţionat este şi faptul că Cenad nu i-a alungat pe călugării greci din Urbs Morisena (cum tendenţios afirmă unii), cu toate că regalitatea maghiară era creştinată în ritul apusean, călugărilor greci fiindu-le reîntărite în momentul cuceririi oraşului drepturile asupra proprietăţilor lor. Semnificativ în acest sens este şi faptul că, după bătălie, soldaţii căzuţi au fost înhumaţi la ordinul lui Cenad în curtea mănăstirii greceşti. De la momentul cuceririi, regele Ştefan al Ungariei a schimbat numele oraşului din Urbs Morisena în Cenad (în maghiară Csanád, în germană Tschanad), extinzând toponimicul şi la restul provinciei nou cucerite.    Dieceza de Cenad îşi începe viaţa. Viaţa şi personalitatea sfântului Gerhard         În contextul intrării Banatului sub controlul efectiv al tinerei regalităţi maghiare are loc şi întemeierea unei dieceze de rit latin pe acest teritoriu. Nu ne vom apleca aici asupra creştinismului, fără îndoială de rit roman şi limbă liturgică latină, pătruns în Banat şi în arealul din imediata sa proximitate încă din timpul cuceririi romane. Nici dilema baptisteriului din Cenad, care fie că provine din epoca romană, fie că este din timpul sfântului Gerhard nu o vom putea tranşa6. Cert este pentru noi că în 1030 ia fiinţă Dieceza de Cenad, primul ierarh al noii episcopii fiind Gerhard de Sagredo, sfântul-martir de mai târziu. Analele de la Bratislava menţionează lacunar, însă deosebit de clar, printr-o propoziţie simplă consacrarea lui Gerhard ca episcop: „Gerhardus episcopus ordinatus.” După acest moment, Gerhard vine în Banat şi îşi începe munca de apostolat în noul său scaun episcopal.      Gerhard de Sagredo este o figură tipică pentru perioada în care creştinismul începe să se instaleze în Ungaria. După numele său de botez - Giorgio, el s-a născut la Veneţia la 23 aprilie, aproximativ pe la anul 977 sau chiar la 980 într-o familie de patricieni de origine longobardă, familia de Sagredo. Deja de la vârsta de cinci ani a fost dus la abaţia de călugări benedictini San Giorgio de pe insula Burano din Veneţia, fiind promis de părinţii săi lui Dumnezeu în urma unei boli de care a fost vindecat. Încă în anii de studiu ai lui Giorgio, tatăl său pe nume Gerhard pleacă într-o campanie militară, după unele surse chiar la Ierusalim, unde moare în luptă. După acest moment Giorgio îşi schimbă numele în Gerhard, după cel al tatălui său. La vârsta de 25 de ani este ales prior, fapt ce atestă că era deja sfinţit preot, benedictinii având în aceea perioadă în rândurile lor mai mulţi fraţi laici decâţi preoţi. Ca profesor, numit la mănăstirea de pe insula Burano, Gerhard a fost trimis să studieze dreptul la Bologna, materie pe care o va preda ulterior la Veneţia, după întoarcerea sa în oraşul matal. Anul 1012 îi va aduce lui Gerhard alegerea în scaunul de abate al mănăstirii San Giorgio Magiore, ca succesor al abatelui Wilhelm.      În februarie 1015, Gerhard se hotărăşte, împreună cu alţi confraţi, să plece în Ţara Sfântă, pentru a se stabili şi a activa acolo. Pe drum însă, corabia lor este nevoită datorită unei furtuni să acosteze pe ţărmul Istriei. Aici, într-o mănăstire de lângă Pola, îl va întâlni pe mai vechiul său prieten din timpul studiilor, abatele Rasina. Acesta va fi cel care îl va convinge să abandoneze planurile pentru Ţara Sfântă şi să plece la curtea regelui Ştefan al Ungariei, unde sunt căutaţi misionari şi educatori. Astfel Gerhard, împreună cu alţi câţiva confraţi, pleacă pe mare şi apoi pe uscat spre Ungaria, ajungând la Pécs (germ. Fünfkirchen) la 3 mai 1015. Calităţile sale de bun predicator şi cunoştinţele de retorică îi vor aduce recunoaşterea regelui, care îi încredinţează din 1015 şi până în 1023 educaţia fiului său Emeric (magh. Imre). Se pare că încă din această perioadă, datorită faptului că regele Ştefan al Ungariei dorea întemeierea mai multor noi dioceze, printre care şi una pe Mureş, în teritoriile lui Achtum, Gerhard ar fi fost numit de către rege, cu aprobarea Suveranului Pontif, ca episcop de Urbs Morisena. Gerhard ar fi purtat deci titlul de episcop al acestei localităţi încă înainte de 1030, însă datorită faptului că situaţia politică nu-i permitea să-şi ocupe scaunul episcopal, el se afla la curtea regelui Ştefan. În acest sens el este numit în Vita Gerardi, ca fiind „electus”, termenul nefiind însă acela pe care îl înţelegem astăzi. Astfel, după accepţiunea redată în Vita Gerardi, termenul îl denumeşte pe acel episcop sau abate ales de către rege, sau mai târziu de către capitlul catedral al diecezei în cauză, episcop care îşi aşteaptă confirmarea sa în funcţie de la Roma. De menţionat este şi faptul că în timpul domniei regelui Ştefan, acesta ar fi primit de la Sfântul Părinte papa Silvestru al II-lea (999-1003)7 privilegiul de a numi episcopi fără a mai fi nevoie ca pontiful roman să confirme numirile. Acest privilegiu a fost şi este încă mult discutat în istoriografie, constituind o temă în sine.      După  1023 Gerhard s-a retras la mănăstirea Beel, în mijlocul ţinutului împădurit şi neprielnic de la Bakony, unde va trăi ca eremit şi astfel îşi va redacta opera. Gerhard redactează astfel pe parcursul a şapte ani, locuind într-o colibă, mai multe cărţi dintre care ni s-a păstrat doar una singură: „Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem” aflată actualmente (într-o copie) la München în Codex Latinus Monacensis 6211, la Baierische Staatsbibliothek şi tradusă în limba română în 1984 sub titlul „Armonia Lumii sau tălmăcire a cântării celor trei coconi către Isingrim Dascălul”. Tot lui Gerhard îi este atribuită şi opera „Admonitiones”, care cuprinde sfaturi privind modul de guvernare pentru tânărul Imre, fiul sfântului rege Ştefan.       Anul 1028 îi aduce lui Gerhard vestea înfrângerii lui Achtum şi astfel posibilitatea de a-şi prelua dieceza în mod efectiv. În acest sens, regele a înştiinţat abaţiile de la Pannonhalma (Martinsberg), Pécsvárad, Zalavár, Zobor şi Beel să trimită călugări la Esztergom pentru a-l însoţi şi ajuta, de acolo înainte, pe Gerhard în munca de încreştinare a păgânilor în noua sa dieceză8.      Data exactă a plecării lui Gerhard spre dieceza sa nu este fixată, se ştie doar anul 1030 şi faptul că că noul episcop, însoţit de călugării săi benedictini, strânşi din toate mănăstirile Ungariei, au străbătut distanţa până la Kalocsa pe calea apelor. Aici Gerhard s-a prezentat arhiepiscopului, episcopia de Cenad fiind episcopie sufragană de Kalocsa până în 1930. Tot la Kalocsa, are loc întâlnirea lui Gerhard cu Cenad, conducătorul temporal al teritoriului în care se găsea episcopia nou fondată. Cenad îl va însoţi pe Gerhard spre Banat, iar aici îi va cere acestuia să consacre mănăstirea nou construită în cinstea Sf. Gheorghe de la Oroslamoş. Acesta a fost primul act al episcopului Gerhard, în calitate de conducător spiritual al Banatului. Ajuns la Cenad şi în lipsa unei biserici episcopale, a unei catedrale, Gerhard se instalează în mănăstirea grecească închinată Sf. Ioan Botezătorul. Din acest motiv, Cenad îi mută pe călugării greci împreună cu superiorul lor în nou construita mănăstire de la Oroslamoş, pe care le-o şi încredinţează. Şi atunci, ca şi acum, o episcopie şi un episcop, oricărui rit ar aparţine, au întâietate în faţa unei mănăstiri. Mutarea călugărilor greci nu a avut un motiv confesional, Marea Schismă survenind abia în anul 1054, ci, conform afirmaţiilor mai multor istorici, un motiv practic şi anume, cel exprimat mai sus: aşezarea în oraşul de reşedinţă a episcopului diecezei. Astfel vechea biserică grecească ce măsura 20 metri lungime şi 12,5 metri lăţime a devenit prima catedrală a diecezei de Cenad9.       În acest context, Gerhard începe opera de încreştinare pe teritoriul diecezei sale. Un important factor, în acest sens a fost şi Cenad care în numele regelui a cerut locuitorilor să vină la Urbs Morisena pentru a primi instruire creştină şi pentru a fi botezaţi. Imediat după venirea sa la Urbs Morisena, Gerhard a trecut la organizarea episcopiei sale. În acest sens el a întreprins călătorii, în timpul cărora a sfinţit numeroase locuri pentru noi biserici, întemeind parohii, a predicat, a botezat şi a conferit sacramentul confirmaţiunii. La aceea dată, era prescris ca episcopul să sfinţească personal locul noilor biserici, ba chiar mai mult, să traseze cu mâna sa perimetrul curţii noului edificiu10.      La Cenad, Gerhard întemeiază o şcoală unde tinerii şi viitorii clerici să poată învăţa limba latină, scrisul, retorica şi teologia, călugării benedictini devenind astfel primii educatori ai Banatului.      În plan organizatoric, se remarcă împărţirea teritoriului diecezan în şapte arhidiaconate, a căror denumire latină le prezintă astfel: Archidiaconatus Cathedralis, Archidiaconatus Csánadiensis, Archidiaconatus Orodiensis, Archidiaconatus Krassóensis, Archidiaconatus Keveensis, Archidiaconatus Temesiensis et Archidiaconatus Sebesiensis 11.      Tot în acest timp este plasat şi actul de naştere al Capitlului Catedral, închinat Sf. Gheorghe. Primii membri ai acestui capitlu au fost călugării benedictini care l-au însoţit pe Gerhard în Banat. Capitlul era fondat pe baza Constituţiilor Sf. Chrodegang, fiind completat mai târziu cu clerici diecezani. Canonicii capitlului locuiau cu toţii la Cenad, într-o locuinţă comună unde duceau o viaţă monastică, recitând zilnic rugăciunea orelor, în comun. Purtau un veştmânt negru cu un guler prelung, caracteristic canonicilor catedrali12. Pe lângă capitlul catedral de la Cenad, au mai fost întemeiate trei prepozituri şi anume: Praepositura Sanctissimi Salvatoris de Csanád, Praepositura Sancti Martini de Orod (Arad) şi mai târziu întemeiata Praepositura de Itebö (Ytubuy)13. Capitlul va avea începând cu secolul XIII şi rolul de notariat sau locus credibilis (loc credibil) unde erau rezolvate probleme mai ales de natură funciară şi unde erau păstrate şi întocmite documentele ce atestau proprietatea diverselor persoane asupra unor terenuri sau bunuri. Conducătorul capitlului era prepozitul mare urmat de prepozitul mic (stallum loc canonical specific Bisericii Catolice de pe teritoriul regatului medieval ungar), canonicul lector (conducătorul şcolii capitlului, numit şi scholasticus, având ulterior şi rolul de notar), canonicul cantor (cu rol de conducător al serviciilor liturgice şi de profesor de muzică la şcoala capitlului), canonicul custode (ce avea în grijă arhiva capitlului, precum şi celelalte bunuri) canonicul decan, numărul canonicilor fiind completat până la suma de 24 de clerici. În evul mediu capitlul catedral avea un foarte important rol prin faptul că avea dreptul de a alege noul episcop în cazul în care scaunul episcopal era vacant.      Printre realizările lui Gerhard, dar şi mai ales ale urmaşilor săi, se pot număra, având un important rol în creştinarea, dar şi în cultura regiunii, mănăstirile întemeiate pe teritoriul Banatului şi nu numai. Astfel trebuie menţionat faptul că pe teritoriul diecezan au existat mănăstiri ale ordinelor benedictin, cistercian şi premonstratens. La acestea se adaugă mănăstirile deja existente, de rit grecesc. Gerhard întemeiază abaţia benedictină de la Cenad închinată Sfintei Maria la anul 1037 şi posibil încă alte câteva. Datele însă nefiind clare, s-a luat în considerare întotdeauna data primei menţionări documentare. Astfel avem mănăstiri benedictine la Bizere (1183), Bulci (1225), Eperieş (1177), Oroslamoş (1080) şi Pâncota (1217). Abaţiile cisterciene sunt prezente la: Igriş (1179), iar premonstratense la Dieneş (1199). Se mai adaugă la acestea şi o sumă de alte mănăstiri despre care nu se mai ştie căror ordine călugăreşti au aparţinut14. În secolul XIII sunt atestaţi la Păuliş, Gătaia şi Boldogkö eremiţi paulini veniţi de la Esztergom. Dintre aceştia se vor evidenţia mai târziu episcopii Ioan de Szokol, Kery şi Ladislaus de Nádasdy, dar şi cardinalul Giorgio Utjesenovich-Martinuzzi. Prezenţi mai sunt pe teritoriul diecezan, la Aracs cavalerii Ioaniţi, care deţineau acolo un spital, precum şi ordinul oblaţilor, un ordin laic al benedictinilor. Franciscanii îşi fac apariţia şi ei în secolul XIII la Cenad unde preiau mănăstirea părăsită de benedictini, preluând în grijă şi mormântul Sf. Gerhard. Mănăstiri franciscane mai sunt amintite la Aracs (fostă benedictină), la Lipova (1323), la Recaş, Caransebeş, Găvojdia, Vârşeţ, Orşova, Kubin, Szeged şi Palanca (Horom)15.      În ceea ce priveşte viaţa parohiilor, Gerhard a încercat să formeze un cler provenit dintre credincioşii diecezani. Numeroşi însă au fost clericii veniţi din toată Europa: Germania, Boemia, Polonia, Imperiul Francilor, cei mai mulţi fiind cei de origine germanică. Acestora le-au fost încredinţate parohiile create. Parohiile erau formate din până la zece sate, conducătorii locali veghind ca toţi credincioşii să fie prezenţi duminicile şi sărbătorile la biserică. Erau scutiţi cei ce vegheau la focul necesar traiului sau cei din sate mai depărtate de biserică dacă era vreme neprielnică. Aceştia trebuiau să trimită totuşi un reprezentant cu un toiag de pelerin, care să ofere săracilor trei pâini şi să aprindă  lumânări în numele întregii comunităţi ce lipsea16.      Centrul diecezei cunoaşte în epoca lui Gerhard o frumoasă înflorire. Aceasta se reflectă şi prin construirea unei noi catedrale episcopale între anii 1036-1042, care a fost închinată sfântului Gheorghe. Regele Ungariei, Ştefan cel Sfânt este amintit ca unul dintre susţinătorii construirii catedralei, contribuind cu suma de 1000 mărci17.  Sfârşitul lui Gerhard. Primul episcop de Cenad primeşte coroana martiriului      După  moartea regelui Ştefan, ca rege al Ungariei este adus nepotul său Pietro Orseolo, sub numele de Pietro I. Ţara cunoaşte în timpul său un serios declin, regele fiind înlăturat de un anume Samuel Aba. Conducător crud, Aba este şi el înlăturat la rândul său prin aducerea a doi descendenţi din Polonia ai familiei Arpadienilor: Andrei şi Levente. La sosirea lor în Ungaria, o parte a populaţiei, rămasă păgână, cere revenirea ţării la vechile religii şamaniste ale hunilor. În acest context, Gerhard, precum şi ceilalţi episcopi pleacă în întâmpinarea celor doi prinţi. La 24 septembrie 1046 ajung cu toţii la Pesta unde o mulţime de păgâni îi atacă ucigându-l cu pietre pe episcopul Gerhardşi aruncându-l de pe deal în Dunăre18. Trupul său va fi înhumat temporar la Pesta în capela sfintei Maria. „Translarea” relicviilor Sfântului Gerhard este realizată la 24 februarie 1054, data rămânând în calendarele catolice din Banat până în ziua de azi ca o comemorare obligatorie19. Ridicarea sa la cinstea altarelor are loc în anul 1083, când la cererea sfântului Ladislau, regele Ungariei, papa Grigore al VII-lea îl declară sfânt. Relicviile Sf. Gerhard, mutate la Cenad în 1054, vor fi aşezate într-un sarcofag de piatră în catedrala sa închinată sfintei Maria20. Sarcofagul, din motive necunoscute nefinisat, este păstrat până azi în biserica parohială din Cenad, devenind azi altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii.  O posibilă  periodizare istorică a momentelor evoluţiei istorice a Diecezei de Timişoara      În trecutul Diecezei de Cenad, ulterior momentului întemeierii şi al păstoririi sale de către Sf. Gerhard, putem distinge mai multe perioade istorice de o deosebită importanţă pentru evoluţia acestei instituţii ecleziastice. Aceste momente ar putea fi formulate după cum urmează: Dieceza de Cenad între moartea Sf. Gerhard şi marea năvălire a tătarilor din anul 1241.  Perioada dintre reconstrucţia diecezei în urma distrugerilor provocate de tătari, sub episcopul Blasius (1243-1254) şi catastrofa de la Mohács (1526), respectiv căderea Timişoarei şi a Banatului sub stăpânirea semilunei otomane.  Momentul Mohács (1526) şi urmările sale în viaţa religioasă din Banat în perioada ocupaţiei otomane (1552-1716).  Eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi refacerea vieţii religioase a Diecezei de Cenad până la reincorporarea Banatului la Ungaria (1716-1778).  Dieceza de Cenad, între anii creşterii şi maturităţii vieţii instituţional-religioase şi urmările tragice ale Primului Război Mondial (1778-1919).  Scindarea milenarei Dieceze de Cenad şi întemeierea diecezelor succesoare: Timişoara, Szeged-Csánad şi Zrenjanin.  Dieceza de Timişoara, succesoarea diecezei de Cenad, între întemiere, persecuţia comunistă şi renaştere (1923/1930-1989).        În cele ce urmează, ne vom opri însă doar asupra perioadelor istorice în care dieceza şi-a avut scaunul episcopal la Cenad, amintind doar foarte pe scurt principalele evenimente ulterioare mutării oraşului de reşedinţă la Timişoara.  I. Dieceza de Cenad între moartea Sf. Gerhard şi marea năvălire a tătarilor (1241).      Urmaşul sfântului Gerhard, ca episcop de Cenad, a fost Maurus care a ocupat scaunul episcopal între anii 1046-1053, fiind şi el călugăr benedictin chemat de Gerhard la Urbs Morisena. Succesorii, în număr de doi ai lui Maurus rămân necunoscuţi posterităţii, singura informaţie rămasă de la biograful Sf. Gerhard este că aceştia au fost şi ei călugări benedictini înainte de ocuparea scaunului episcopal. Episcopii de Cenad sunt în continuare cunoscuţi fie cu întreaga perioadă de episcopat, fie doar din datele la care sunt amintiţi în cronici. Sunt cunoscuţi astfel următorii episcopi: Sf. Gerhard de Sagredo (1030-1046);  Maurus (1046-1053);  necunoscut;  necunoscut;  Laurentius (1083-1113);  Besterdus (1138);  Paulus I. (1142);  Joannes I. (1148);  Stephanus I. (1156-1174);  Saulus de genere (din familia) Geur (Györ) (1188-1192);  Crispinus (1192-1193);  Joannes II. (1198-1201);  Desiderius (1202-1229);  Bulcs (Basilius) de genere Lád (1229-1243);  Blasius (1243-1254);       Din păcate nu de la toţi aceşti urmaşi aui Sfântului Gerhard deţinem informaţii concrete privind viaţa şi activitatea lor. Nu puţini dintre ei au ocupat doar temporar scaunul episcopal de Cenad, devenind ulterior mitropoliţi de Kalocsa sau chiar arhiepiscopi-primaţi de Esztergom, în această calitate consacrându-i pe regii Ungariei medievale la urcarea pe tron. Dar nu doar cariera ecleziastică era una pe care se putea accede în epocă. Dintre episcopii de Cenad, Saul de Geur şi Desiderius au ocupat importanta demnitate, în epocă, de cancelari ai regatului21.      Timpurile s-au dovedit însă aspre cu moştenirea lăsată de Sfântul Gerard. Prima mare distrugere prin care Dieceza a trecut a fost pustiirea tătară din anul 1241. Canonicul Rogerius din Oradea va descrie amănunţit în opera sa intitulată “Carmen miserabile” groaznicele distrugeri provocate de tătari în năvălirea lor. Oraşul episcopal Cenad a fost incendiat, nenumăraţi creştini ucişi, mănăstirea şi biblioteca episcopală distruse prin incendiere. Una dintre multele mănăstiri distruse în această năvălire a fost şi cea a călugărilor cistercieni de la Igriş. Ea a urmat la doar câteva zile după distrugerea Cenadului. La Igriş au fost distruse biblioteca, mănăstirea şi biserica împreună cu mormintele regelui Andrei al II-lea şi al soţiei acestuia Jolanta22.    II. Perioada dintre reconstrucţia diecezei în urma distrugerilor provocate de tătari, sub episcopul Blasius (1243-1254) şi catastrofa de la Mohács (1526), respectiv căderea Timişoarei şi a Banatului sub stăpânirea semilunei otomane.      Este meritul episcopului Blasius, urcat pe tronul episcopal în anul 1243, de a fi un al doilea întemeietor al diecezei. Din ruine, foamete şi distrugere el va reclădi catedrala, bisericile, mănăstirile şi reşedinţa episcopală de la Cenad, împreună cu zidurile oraşului. În urma năvălirii tătare mulţi preoţi au pierit, capitlul a fost distrus, mulţi credincioşi au fugit sau au fost duşi în robie. O serie întreagă de mănăstiri au fost trecute prin foc şi sabie.      În aceste condiţii s-a permis – în urma pierderilor masive de populaţie – pătrunderea şi aşezarea în regat a unor „ospites”, bună parte dintre ei pătrunzând şi pe teritoriul Diecezei de Cenad. Cumani, pecenegi, iazigi sau calizi mahomedani se pot bucura acum de acceptul regelui Béla al IV-lea de a fi primiţi în Ungaria. Episcopii însă, vor trebui să ia de la capăt munca de încreştinare a acestor nou veniţi, fiind ajutaţi în acest punct, în bună măsură de ordinele cerşetoare: franciscanii şi dominicanii. Vechile abaţii benedictine sau cisterciene, dacă mai existau, erau mult reduse ca număr şi călugări.      Noua stare de fapt este descrisă între anii 1333-1337 de emisarii papali aflaţi pe teritoriul diecezei pentru strângerea dijmelor destinate finanţării războiului cu turcii. Aceştia consemnau pe lângă importantul Capitlu Catedral şi un număr de 250 de parohii organizate în şapte arhidiaconate. Tot în această primă jumătate a secolului al XIV-lea regalitatea maghiară îşi mută reşedinţa, deşi doar temporar... tocmai la Timişoara, adică pe teritoriul episcopilor de Cenad.      Deşi puternic marcat de lupta apărătorilor creştinătăţii, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Paul Chinezu şi de ce nu, a sfântului Ioan din Capistrano, secolul al XV-lea este foarte des marcat de atacurile ale tot mai crescândei puteri şi ameninţări turceaşti, Banatul devenind unul din teatrele de luptă predilecte. Tot acum (1459) cad iarăşi zidurile Cenadului, refăcute de episcopul Blasius23.      Secolul al XVI-lea va aduce cu sine noi distrugeri şi suferinţe pentru creştini şi implicit pentru Dieceza de Cenad. Astfel, în timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Gheorghe Doja, răsculaţii îl vor ucide în anul 1514, în apropiere de Nădlac, pe episcopul de atunci Nicolaus de Csák.      După  doar doisprezece ani de la acest nefericit eveniment, la 29 august 1526, episcopul de Cenad, Francisc de Csahol, va cădea alături de rege şi de magnaţii ţării, pe câmpul de luptă de la Mohács. Vor mai trece însă încă 26 de ani până când întreg teritoriul diecezan va intra sub nefasta dominaţie a semilunei otomane. Briccius (Bereczk) (1259-1275);  Gregorius I. (1275-1291);  Antonius I. (1298-1307);  Benedictus (1307-1332);  Jacobus de Placentia, dictus (zis) Longobardus (1333-1343);  Stephanus II. de Büki (1343-1344);  Gebhardus, alias Galhardus de Carceribus (1344-1345);  Gregorius II. (1345-1350);  Thomas I. Telegdi (1350-1358);  Gregorius III. (1359-1360);  Dominicus Babek de Pelseöcz (1360-1373);  Nicolaus I. (1373-1375);  Paulus II. (1377-1379);  Thomas II. (1379-1380);  Joannes III. (1380-1386);  Joannes IV. (1386-1395);  Lucas I. de Órév (1395-1397);  Gregorius IV. (1397-1402);  Dózsa Marczaly (1404-1423);  Ladislaus I. Marczaly (1423-1434);  Petrus I. (1438-1457);  Adalbertus de Hangács (1457-1466);  Joannes V. de Sokol (1466-1493);  Lucas II. (1493-1500);  Nicolaus II. de Chák (1500-1514), ucis de răsculaţii lui Gheorghe Doja în apropiere de Nădlac24;  Franciscus I. de Csahol (1515-1526),  mort  în bătălia de pe câmpia de la Mohács alături de Ludovic al II-lea al Ungariei, de alţi şase episcopi, de Peter Perenyi guvernatorul Banatului în lupta împotriva turcilor;  Joannes VI. Gervan de Musina (1526-1529);  Joannes VII. de Bonzagno (1532-1537);  Franciscus II. Ugodi (1540-1550);  Joannes VIII: Barlabási de Héderfája (1550-1552)25.          Ultimii doi episcopi, prin însăşi problemele legate de numirile şi  chiar păstoririle lor, nu întru totul clare sau tihnite, reflectă situaţia dezastruoasă a diecezei după anul 1526. Dieceza exista încă, însă păstorii ei nu prea mai puteau rezida la Cenad datorită ameninţărilor otomane. Conducerea ei a exercitato practic eremitul paulin, devenit cardinal, Georg Utjesenovich-Martinuzzi, care ocupa şi funcţiile de prim-ministru, conducător al armatei şi guvernator în Ungaria acelor tulburi zile. Ultimele sale măsuri au fost practic menite să salveze din mâinile turcilor ultimele vestigii ale Ungariei, şi să întârzie pustiirea ţării. După asasinarea sa la 17 decembrie 155126 otomanii vor ocupa efectiv teritoriul diecezei de Cenad, începând astfel cea mai nefastă şi mai dezastruoasă perioadă a istoriei Diecezei de Cenad.      Izvoarele istorice mai vorbesc încă în prima jumătate a secolului al XVI-lea despre Capitlul Catedral de Cenad ca despre o prezenţă importantă în viaţa Cenadului şi a Banatului, din punct de vedere spiritual, cultural şi chiar economic. Astfel, în deceniile tulburi ce au precedat căderea Banatului sub stăpânirea otomană (1552), Capitlul de Cenad beneficiatul mai multor proprietăţi funciare, avea în grija sa  înzestrarea şi plata a două sute de călăreţi care aveau sarcina de a contribui la apărarea cetăţii episcopale de pe Mureş. Tot în aceste decenii sunt menţionaţi primii protestanţi la Cenad. Astfel, în 1529 tânărul Valentinus Török, student de confesiune protestantă, într-un timp de mari frământări pentru cetate, datorate mai ales atât de ameninţătoarei puteri otomane, reuşeşte să spolieze catedrala episcopilor de Cenad de bunurile ei de preţ. Între anii 1537-1550, comandantul cetăţii Cenad, Casparus Perusics reuşeşte să restabilească ordinea în cetate, oprind jafurile şi spolierea Bisericii de orice bunuri ale ei. Măsura era însă tardivă, având în vedere ceea ce va urma. Însuşi Capitlul Catedral de Cenad va dispărea o dată cu cucerirea oraşului episcopal pentru mai bine de 173 de ani, membrii săi plecând în pribegie27.    III. Momentul Mohács (1526) şi urmările sale în viaţa religioasă din Banat în perioada ocupaţiei otomane (1552-1716)         Perioada ulterioară bătăliei de la Mohács din 29 august 1526, urmată  imediat de asedierea şi ocuparea Budei la 11 septembrie a aceluiaşi an, se va solda cu un veritabil dezastru pentru lumea creştină apuseană prin desfiinţarea regatului maghiar, turcii neştiind decât în acest mod să rezolve conflictul mai vechi cu regalitatea maghiară28.       Dieceza Romano-Catolică de Cenad, parte integrantă a regatului Ungariei, va lua parte activ la bătălia de la Mohács, potrivit şi cu statutul feudal de mari magnaţi ai ţării al episcopilor acestei provincii. În 1504, dieta de la Buda va hotărî ca fiecare magnat să pună la dispoziţia regelui o trupă de 50 de călăreţi sau suma de 1500 de guldeni în vederea apărării ţării de pericolul turcesc. Episcopul de atunci, Francisc de Csahol, va fi unul dintre cei şapte episcopi ai Ungariei care vor participa direct la bătălie, căzând pe câmpul de luptă. Urmaşii săi, Joannes Gerwan de Mosina (1526-1529) şi Joannes Bonzagno (1529-1537), se vor implica activ în lupta pentru putere dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, nereuşind să aducă servicii diocezei în această perioadă tulbure. Încă din timpul lui Bonzagno, trupele turceşti au început deja, sub Bali Bei, paşaua Belgradului, să distrugă bisericile şi să ducă în robie locuitorii satelor bănăţene. Tot acum sunt prădate şi ultimele valori ale catedralei din Cenad, valori care au reuşit să scape în trecut de furia răsculaţilor lui Doja sau mai devreme de marea năvălire tătară de la 1241. La aceste jefuiri de biserici au contribuit şi unii dintre oamenii de încredere ai lui Ferdinand de Habsburg, care îmbrăţişaseră confesiunea protestantă ce se răspândea cu repeziciune pe teritoriul diocezei. Importanţi de amintit aici sunt Valentin Török, magnatul Petru Perenyi, Georg von Brandenburg sau pastorii Ioan Vida, Benedict Abadi, Ştefan Kis din Szeged, Christoph Lippai şi Sigmund Endredi care au activat ca şi clerici protestanţi în Timişoara şi în Banat 29.       Următorii doi episcopi Francisc Ugodi (1540-1550) şi Joannes Barlabassy (1550-1552) devin episcopi de Cenad, fiind numiţi de împăratul de la Viena; primesc chiar confirmarea în scaunul episcopal de la Roma, însă nu mai locuiesc pe teritoriul diocezei devenită provincie a Imperiului Otoman. Acest lucru era imposibil datorită regimului ocupaţiei turceşti care dorea convertirea la islam a locuitorilor provinciei şi nu tolera un episcop catolic pe teritoriul Banatului. Din acest moment episcopii de Cenad vor trăi departe de teritoriul diocezan, ei fiind aleşi dintre prepoziţii sau canonicii altor dioceze din teritoriile neocupate de otomani. Ultimul care a mai încercat să stăvilească distrugerile turcilor a fost cardinalul şi în acelaşi timp omul de stat Gheorghe Utjesenovich, episcopul de Oradea, asasinat de turci la 17 decembrie 1551.      Odată  cu anul 1552 începe pentru Dieceza de Cenad cea mai neagră perioadă din istoria de aproape un mileniu a acestei instituţii. Ocupaţia otomană începe acum să se resimtă tot mai mult, deşi ultimele părţi ale Banatului vor codea sub turci doar în anul 157330. Mănăstiri, capitlul catedral, şcoala de la Cenad, prepoziturile, parohii şi arhive importante au fost distruse. Bisericile au fost arse, preoţii ucişi, iar credincioşii, locuitori ai Banatului au fost luaţi şi duşi în robie. Episcopii de Cenad, pot fi regăsiţi la Bratislava, Leleß sau Târnovo (Tyrnau) sau Zips, actualmente Slovacia sau la Gyor31 (Raab, Ungaria) având o jurisdicţie asupra diecezei de Cenad, asemănătoare cu cea a episcopilor „in partibus infidelium” (în părţile necredincioşilor)32.      Situaţia credincioşilor şi a bisericilor în dioceză a fost pe parcursul ocupaţiei otomane una dezastruoasă. Dacă pe plan spiritual, în secolul al XVII-lea, misionarii trimişi de la Roma de către congregaţia De Propaganda Fide constatau faptul că puţinii credincioşi rămaşi nu aveau nici măcar instruirea religioasă elementară şi că nu cunoşteau, în multe cazuri, nici măcar rugăciunile creştine de bază, pe planul susţinerii financiare a bisericilor, aceasta cade direct în responsabilitatea credincioşilor, a căror situaţie materială nu era deloc strălucită. În acest sens, până la ocupaţia turcească, exista aşa-numitul patronat, exercitat, după caz, fie de către rege, fie de magnaţii regatului, de mica nobilime sau de instituţii ale ţării şi care se materializa prin susţinerea financiară a clerului, a mănăstirilor sau a bisericilor33.      Din perioada ocupaţiei otomane nu ne-au rămas nici un nume de preot diocezan despre care să se ştie că a activat pe teritoriul Episcopiei de Cenad. Parohii organizate nu se cunosc, acest lucru fiind datorat mai ales lipsei clerului, iar bisericile care mai existau au fost în marea lor parte transformate în moschei. Singurii clerici care au reuşit să pătrundă în provincie şi să activeze aici au fost călugării franciscani de strictă observanţă34 trimişi de papa Grigore al XIII-lea, iar mai târziu şi cei iezuiţi, proveniţi din Transilvania. Activitatea franciscanilor s-a desfăşurat cu precădere în Timişoara, Szeged, Caraşova, Lipova, Radna şi Caransebeş, unde aceştia au reuşit să creeze adevărate centre misionare35. Iezuiţii sunt prezenţi în secolul XVII la Timişoara, mai exact din 1618, fiind amintiţi călugării: Dominicus Gyurgyevics, Dominicus Dobronszky şi Jacobus Tugolinus36. Desigur, condiţiile impuse de turci nu permiteau construirea de mănăstiri, călugării locuind însă, adesea în simple case, uneori chiar bordeie. Din aceste centre, franciscanii călătoreau de-a lungul şi de-a latul spaţiului diocezan, dar uneori şi în afara acestuia, predicând şi oferind asistenţa spirituală catolicilor împrăştiaţi în toată provincia. Dintre oraşele Banatului care existau deja dinaintea ocupaţiei otomane, Seghedinul este singurul care cunoaşte o oarecare înflorire în această vreme. În acest oraş existau cei mai mulţi catolici din tot spaţiul Banatului, de aici pornind în misiunile lor şi călugării franciscani.       Dintre măsurile luate de turci pentru a atrage spre islam pe creştinii din Banat, se poate aminti interdicţia de a mai folosi clopotele pentru a chema la rugăciune, interdicţia de a mai construi biserici şi mănăstiri, sau de a le renova sau mări pe cele vechi, interdicţia de a aşeza semnul crucii pe biserici sau de a-l păstra în case, interdicţia de a organiza procesiuni sau de a cânta sau spune rugăciuni creştine în public cu voce tare. La aceasta se mai adaugă faptul că nici un creştin nu avea voie să poarte, în vestimentaţia sa, cizme de culoare galbenă sau turban. Creştinilor li se permitea să poarte doar haine şi încălţăminte de culoare neagră, albastră sau mov.       Repararea unei biserici, sau doar baterea unui singur cui cu scopul de a repara ceva într-un lăcaş creştin de cult, era pedepsit cu o amendă  care echivala cu preţul unei vite. Pentru a repara o biserică  erau necesare aprobări speciale date de cadiu sau paşă, uneori chiar de către sultan. Aprobările erau întotdeauna limitate, enumerându-se exact de către autoritatea otomană reparaţiile pentru care aceasta se elibera. Astfel se poate exemplifica aprobarea paşei Ibrahim pentru reparaţiile la o mănăstire franciscană al cărui nume nu-l cunoaştem. Paşa eliberează aprobarea pentru reparaţii ţinând să menţioneze că renovările să se facă „conform cu dimensiunea anterioară şi să nu se construiască sub nici o formă, mai înaltă decât a fost”. Aceste aprobări se eliberau doar edificiilor care existau încă dinainte de 1552 şi conţineau mereu formule stereotipe şi defăimătoare la adresa creştinilor, a cultului şi obiceiurilor acestora. Astfel, cadiul Ismael din Lipova, primind o cerere de renovare a bisericii de la credincioşii catolici din Radna, o trimite superiorilor săi menţionând că: „creştinii din Radna, lângă Lipova, conform cu obiceiurile lor rele, obişnuiesc să aibă preoţi la ei”. El revine, după ce a vizitat biserica şi mănăstirea, eliberând aprobarea necesară reparaţiilor cu menţiunea că: „lângă biserică, locul de adunare al diabolicului Satan şi al cuibului blestematului diavol, aflătoarea mănăstire de călugări” are într-adevăr nevoie de reparaţii37.       La păstrarea credinţei şi identităţii religioase a catolicilor din Banat au mai avut un rol important Sfântul Scaun şi Casa de Habsburg care s-au străduit permanent să trimită misionari în această provincie. Episcopii diecezei neaflându-se în teritoriul jurisdicţiei lor, franciscanii au preluat majoritatea iniţiativelor pentru păstrarea şi propagarea credinţei catolice în acest teritoriu. În ciuda acestei înstrăinări datorate situaţiei politice şi distanţelor, putem spune, au existat unele demersuri făcute de episcopii de Cenad la Roma pentru a trimite misionari în Banat, motivând că aceştia decât să fie trimişi în ţări îndepărtate, ar fi mai adecvat să fie trimişi în Banat pentru a salva catolicii de acolo de pericolul islamului. Sfântul Scaun a încercat chiar să trimită episcopi misionari, în regiune, lovindu-se însă de opoziţia Austriei care a revendicat mereu dreptul de patronat asupra Diecezei de Cenad, drept moştenit de la regalitatea maghiară. Casa de Habsburg a propus, încă din 1526, în mod constant, clerici care să ocupe scaunul de episcop de Cenad, majoritatea primind confirmarea numirii de la Roma, astfel că seria episcopilor de Cenad (series episcoporum) a rămas neîntreruptă până în ziua de azi.       Una dintre măsurile cele mai importante luate de episcopii de Cenad pentru păstrarea credinţei a fost aprobarea activităţii licenţiaţilor (licentiati). Aceştia erau credincioşi cunoscători de carte, care citeau şi explicau părţi din Evanghelie, botezau copiii şi chiar adulţii, conferind chiar şi sacramentele deşi nu erau consacraţi preoţi. Deseori ei se expuneau unor mari pericole, fapt ce le-a adus respectul şi sprijinul credincioşilor. La acea dată trăiau deja mai multe naţionalităţi în Banat, ceea ce îi obliga pe licenţiaţi să cunoască mai multe limbi, ei fiind şi cei ce au introdus cântecele în limba maternă în liturghiile catolice din Banat, pe lângă cântul gregorian în limba latină38.       După  pacea de la Karlowitz din anul 1699, trupele austriece ajung pe Mureş, eliberând astfel un număr de şase localităţi, vechi parohii ale diocezei de Cenad: Szeged, Makó, Földeák, Radna, Arad şi Arad-Cetate39, episcopul de atunci Ştefan Dolny, trimiţând imediat un plenipotenţiar pentru a reorganiza aceste parohii.       Făcând un rezumat al acestei tragice perioade a diecezei, trebuie să amintim şi episcopii care au ocupat scaunul diocezan de Cenad, dar din cauza ocupaţiei otomane nu au activat pe teritoriul acestei regiuni. Succesiunea pe care o redăm este cea conformă cu Series episcoporum Csanádiensium, prezent în Schematismele Episcopiei de Cenad:       46. Georgius I Bódy (1556-1558);       47. Petrus II Paulinus de Kaproncza ( 1559-1561);       48. Joannes XI Kolosvári (1561-1562);       49 Andreas Dudics, nobilis de Horekovizza (1562-1563);       50. Gregorius V Bornemisza (1563-1572);       51. Balthasar Melegh de Gerse (1572-1582);       52. Stephanus III Mathisy (1582-1587);    53. Paulus II Szegedi (1587-1597);       54. Faustus Veráncsics (1598-1608);       55. Mathias Herovics (1608-1623);       56. Emericus Lósy (1623-1625);       57. Georgius II Dubovszky (1625-1637);       58. Joannes X Püsky (1637-1643);       59. Georgius III Szelepcsényi de Pohroncz (1643);       60. Georgius IV Széchenyi (1643-1644);       61. Sigismundus I Zongor (1644-1648);       62. Mathias II Tarnóczi de Lelócz (1648-1650);       63. Stephanus IV Rohonczy (1651-1652;       64. Thomas III Comes Pálffy ab Erdöd (1653-1657);       65. Frater Hiacynthus Macripodari (1658-1672);       66. Ferdinandus Comes Pálffy ab Erdöd (1672-1678);       67. Joannes XI Comes Kéry de Ipolykér (1678-1681);       68. Nicolaus III Balogh de Galantha (1681-1685);       69. Georgius V Fényessy (1685-1686);       70. Michael Dvonikovics (1686-1689);       71. Stephanus V Telekessy (1689-1699);       72. Franciscus III Jani (1699)?;       73. Stephanus VI Dolny (1699-1707);       74. Sigismundus II Ordó (1708);       75. Franciscus IV Labsánszky (1710)40.        Perioada de 164 de ani de ocupaţie otomană se va sfârşi o dată cu eliberarea Banatului şi a Timişoarei de către principele Eugeniu de Savoya în anii 1716-1718, moment ce va echivala pentru Dieceza de Cenad cu o renaştere din propria-i cenuşă.     IV. Eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi refacerea vieţii religioase a Diecezei de Cenad până la reincorporarea Banatului la Ungaria (1716-1778).        Secolul al XVIII-lea va lăsa să se întrezărească zorii unui nou început pentru vechea Dieceză de Cenad. Prin eliberarea de sub turci a Timişoarei acum 290 de ani, mai precis în anul 1716 de către trupele imperiale austriece, aflate sub conducerea prinţului Eugeniu de Savoya, au fost creeate premisele reorganizării diecezei. Astfel, episcopul Ladislaus de Nádasd îşi va alege ca sediu episcopal oraşul Szeged, unde în anul 1724 va reactiva cu aprobarea împăratului Carol al VI-lea Capitlul Catedral, avâd vechea sa competenţă de “locus credibilis”, adică îndeplinind oficiul de notariat public. Acest oficiu va fi îndeplinit de către Capitlul Catedral până în 1918. Din Szeged episcopul va întreprinde mai multe vizite în Dieceză. Parohii vechi sunt acum reînfiinţate, altele noi i-au fiinţă. Călugării iezuiţi deschid o şcoală în Timişoara şi se implică activ în viaţa spirituală a diecezei, superiorul reşedinţei lor din oraşul nostru episcopal fiind totodată şi vicarul general al diecezei41.      În timpul episcopului Adalbert von Falkenstein, scaunul episcopal este mutat de la Szeged la Timişoara. După opt ani, în 1740, Capitlul va fi mutat, la rândul său, în oraşul de pe Bega.      La data de 6 august 1736, în sărbătoarea “Schimbării la Faţă”, episcopul Adalbert von Falkenstein, aşează piatra de temelie a unei noi catedrale pentru Dieceza Sfântului Gerard. Construcţia Catedralei se va bucura de înaltul patronaj al împăraţilor Carol VI-lea şi Maria Theresia. Ridicată într-un spledid stil baroc, catedrala cunoscută în Timişoara drept “Domul” este şi azi prima biserică a Diecezei noastre, Catedrala Diecezei Romano-Catolice de Timişoara42.      Prin repetatele colonizări ale teritoriului diecezan cu cerdincioşi, în majoritate de origine germană, au putut fi întemeiate multe noi parohii, iar altele vechi au putut fi reactivate. Un element interesant în istoria diecezei a fost colonizarea bulgarilor catolici în Banat. Aceştia, datorită credinţei lor catolice au fost mereu persecutaţi de turci, ei trecând Dunărea la nord şi după un scurt periplu prin Ţara Românească se vor aşeza în 1739 pe teritoriul diecezei noastre unde vor întemeia parohiile şi localităţile Vinga, Kikinda Mică (Lovrin) şi Dudeştii Vechi. Împreună cu credincioşii a venit şi episcopul bulgar, călugărul franciscan Nikola Stanislavich. El va ocupa scaunul vacant al Diecezei de Cenad în anul 1739 conducând dieceza până la moartea sa petrecută în anul 1750.      Arareori este dat unui episcop harul de a avea o activitate atât de îndelungată şi de rodnică. Un bun exemplu în acest sens este episcopul conte Franz Anton Engl de Wagrain. Numit la vârsta de 30 de ani în scaunul diecezei de Belgrad, el va trebui după doar nouă ani, în 1739 să-fugă din calea turcilor care prin Pacea de la Belgrad reocupau Serbia şi Oltenia sub ascultare.      Din 1750, însă, episcopul conte Franz Anton Engl de Wagrain va deveni episcop de Cenad cu reşedinţa la Timişoara. El va fi acela care va celebra prima Sfântă Liturghie în Domul din Timişoara, noua sa catedrală, la data de 8 septembrie 1754, în Sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria. Tot sub episcopul Engl de Wagrein, în anul 1756, a fost aşezată şi piatra de temelie a noii biserici din Maria Radna, acelaşi episcop,în persoană mutând icoana miraculoasă în noua biserică în anul 1767, la data de 9 iunie în sărbătoarea Rusaliilor43.      La moartea episcopului Engl de Wagrein, întâmplată în 1777 Dieceza de Cenad număra 105.000 credincioşi cu peste 100 de parohii la care se adăugau şi cele două parohii greco-catolice din Zăbrani şi Timişoara-Fabric, aflate pe atunci încă sub jurisdicţia episcopului de Cenad 44.    V. Dieceza de Cenad, între anii creşterii şi maturităţii vieţii instituţional-religioase şi urmările tragice ale Primului Război Mondial (1778-1919).      În anul 1780, în timpul episcopului Imre Christovich, printr-una dintre ultimele ei hotărâri, împărăteasa Maria Theresia dăruieşte episcopilor de Cenad o reşedinţă proprie definitivă în strada ce pe atunci se numea Karoligasse, la numărul 4. De atunci această clădire a servit mereu drept reşedinţă a episcopilor de Cenad şi apoi a celor de Timişoara45.      Episcopul Ladislaus Köszeghy, a fost acela care va consacra Catedrala episcopiei de Cenad, acum definitiv terminată în anul 1804. Tot el va deschide în anul 1807 în fosta reşedinţă şi biserică a călugărilor iezuiţi primul seminar teologic, din timpurile moderne, al Diecezei de Cenad.      Eruditul episcop Joseph Lonovics va înfiinţa în anul 1841 o facultate de drept şi una de filosofie, ambele găzduite în clădirea Seminarului Teologic, acestea fiind primele facultăţi din istoria oraşului. Dorinţa sa era de a înfiinţa astfel prima universitate din Timişoara46.      O prezenţă deosebit de importantă în istoria Diecezei noastre o reprezintă Ordinul Călugăriţelor de Notre Dame. Acest ordin întemeieat în anul 1833 în Bavaria, va fi prezent prin grija episcopului Alexander Csajághy din anul 1857 şi la Timişoara. Educaţia a trei generaţii de fete atât catolice cât şi de alte confesiuni va fi puternic marcată de surorile acestui ordin, educaţie ce va deveni un etalon de onoare pentru întreg Banatul. Succesorul episcopului Csajághy, episcopul Alexander Bonnaz, va sprijini şi el demersurile de dezvoltare a educaţiei vlăstarelor credincioşilor săi, el fiind acela care a susţinut puternic construirea complexului Surorilor de Notre Dame din cartierul Josefin47.   VI. Scindarea milenarei Dieceze de Cenad şi întemeierea diecezelor succesoare: Timişoara, Szeged-Csánad şi Zrenjanin.      Sfârşitul Primului Război Mondial, va aduce cu sine împărţirea teritoriului vechii Dieceze de Cenad în trei părţi diferite. Astfel, 33 de parohii şi oraşul Szeged vor rămâne în Ungaria, unde din 1923 se va afla de aici înainte şi episcopul de Cenad, teritoriul devenind din anul 1982 Dieceza de Szeged - Csanád. O a doua parte a teritoriului diecezan va reveni Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu 64 de parohii, având centrul la Becicherecul Mare (azi Zrenjanin), teritoriu organizat din anul 1988 în Dieceza de Zrenjanin. Cea mai mare parte a teritoriului vechii dieceze revine Regatului României, teritoriu numărând 163 de parohii cu centrul la Timişoara48.   VII. Dieceza de Timişoara, succesoarea diecezei de Cenad, între întemiere, persecuţia comunistă  şi renaştere (1923/1930-1989).      Partea vechii Dieceze de Cenad aflată pe teritoriul României este organizată  la 17 februarie 1923 într-o Administratură Apostolică cu sediul la Timişoara, canonicul Augustin Pacha devine cu această  dată Adminustrator Apostolic. Tot în acest an, ultimul episcop de Cenad, Dr. Julius Glattfelder, părăseşte Timişoara stabilindu-se la Szeged.      La data de 5 iunie 1930 Administrator Apostolică de Timişoara este ridicată la rangul de Dieceză. Episcopul titular de Lebedo, Dr. Augustin Pacha devine primul episcop diecezan cu titlul de Timişoara.      Norii negri ai comunismului nu au trecut peste dieceza noastră fără  a lăsa în urma lor mari distrugeri şi suferinţe. Astfel, Dieceza de Timişoara este degradată prin legea cultelor din 1948 la rangul unui decanat (protopopiat), activitatea ordinelor religioase călugăreşti şi a asociaţiilor catolice fiind total interzisă. Activitatea Seminarului teologic, precum şi a tuturor şcolilor confesionale catolice este interzisă, iar clădirile împreună cu toate cele ce le aparţineau sunt confiscate.      În anul 1950 este arestat şi judecat de un tribunal militar în cadrul unui proces înscenat episcopul diecezan Dr. Augustin Pacha, împreună cu un număr de 44 de preoţi. Episcopul Auxiliar, Dr. Adalbert Boros, va fi acela care consacrat în secret va sta în detenţie timp de treisprezece ani.      La data de 4 noiembrie 1954, după trei ani de închisoare şi o lungă  suferinţă, se stinge la Timişoara, în vârstă de 84 de ani episcopul diecezan Dr. Augustin Pacha. Urmaşii săi, Joseph Pless, Ivan Frigyer, Konrad Kernweisz şi Ferdinand Hauptmann vor purta doar titlul de Ordinarius substitutus.      Datorită  schimbărilor aduse de anul 1989, s-au creeat şi posibilităţile refacerii Diecezei noastre, din mai toate punctele de vedere. Astfel, în 1990 a fost consacrat un nou episcop diecezan în persoana Monseniorului (din 1983 Ordinarius ad Nutum Sancti Sedis) Sebastian Kräuter, anul 1990 marcând astfel reactivarea Diecezei de Timişoara      Din anul 1999, datorită retragerii pentru limită de vârstă  a Excelenţei Sale Msgr. Sebastian Kräuter, conducerea Diecezei de Timişoara este preluată de Excelenţa Sa, Msgr. Martin Roos, episcop diecezan, al 90 – lea urmaş al Sfântului Gerard49.    ________________________ * Material prezentat pe 5 octombrie 2009, la Cenad

Average: Select ratingPoorOkayGoodGreatAwesomeGive it 6/10Give it 7/10Give it 8/10Give it 9/10Give it 10/10

Your rating: None Average: 10 (2 votes)